Spre deosebire de constructor, care se întreabă rar sau niciodată de ce există cărămida şi cimentul, sau strungarul, pe care nu-l interesează câtuşi de puţin existenţa şurubului şi a piuliţei, istoricul şi, mai ales, cel de calitate are interogaţii interesante.

Lucian Boia este un alt fel de istoric, unul greu de încadrat în tiparele clasice, cu toate că aplecarea sa către destule subiecte depăşeşte stricta specializare atât de ca­racteristică istoricilor de as­tăzi. Fiecare volum citit, di­gerat, editat de către pro­fe­sorul de la Facultatea de Is­torie a Universităţii din Bu­cureşti reprezintă un bun prilej de îmbogăţire spi­ri­tuală, ultima carte fiind ati­pică, pentru că reprezintă un lung dialog cu Eugen Sta­n­cu. În care îl descoperim pe omul Lucian Boia, care, chiar dacă poate fi disociat cu greutate de istoricul Lucian Boia, îl domină pe acesta din urmă.

Omul Lucian Boia simte nevoia să se dezvăluie, să comunice di­rect, comprehensibil, fără a-şi da aere de cine ştie ce mare ve­detă intelectuală. Şi nici nu-i place să se automartirizeze sau să-şi plân­gă de milă. În primul rând, Lucian Boia se defineşte ca un om liber, puţin antisocial, cu o oarecare fobie faţă de mulţime. „Nu mă integrez deloc bine în acţiuni de grup. Sunt o persoană care acţionează, lu­crea­ză, dar care îşi face lucrurile mai mult individual decât împreună cu alţii. Iar as­ta în comunism nu mergea sau, cel pu­ţin, nu puteai să o spui.“ Sau: „Armata nu mi-a plăcut deloc! Nu-mi plac locurile unde eşti înregimentat. Dacă ţin la un lu­cru (şi cred că s-a văzut de-a lungul în­tregii mele vieţi şi cariere), acesta este li­bertatea. Libertatea mea individuală. Vreau să mă manifest şi să trăiesc ca un om liber. Şi în armată nu ai cum, pentru că nu asta e logica armatei. Şi nici în co­munism nu prea aveai cum, însă mai era câte o portiţă.“. Nu-i plac nici de­pen­denţele contemporan