Pe scena politică de la Bucureşti, după decizia Curţii Constituţionale, PDL propune coabitarea tuturor forţelor politice. Merită analizat puţin acest concept de coabitare, cuvînt adoptat de români din limba franceză.

Cuvîntul există deci, el are în româneşte aceeaşi semnificaţie ca şi în franceză, dar clasa politică din România nu pare prea încîntată cînd se pune problema traducerii în practică a conţinului acestui concept.

Limba română a împrumutat şi alte cuvinte din limba franceză pe care mulţi oameni politici din România nu par să le cunoască. Pe lîngă acest cuvînt, coabitare (care vine din francezul “cohabitation”), mai putem pune pe respectiva listă - curtoazie (din francezul “courtoisie”) sau toleranţă (din francezul “tolérence”).

Toate aceste cuvinte ţin şi de sfera politică pentru că într-o lume civilizată adversarii politici trebuie să accepte uneori coabitarea. Iar în relaţiile dintre ei, chiar şi atunci cînd apără puncte de vedere diametral opuse, uzanţele civilizaţiei cer ca toleranţa şi curtoazia să devină norme de comportament.

Din 1987, de cînd trăiesc în Franţa, am asistat la trei momente de coabitare care s-au desfăşurat practic fără nici un incident. Intre 1986 şi 1988 preşedintele socialist François Mitterrand s-a văzut obligat să-l numească prim ministru pe gaulistul Jacques Chirac. Mai tîrziu, între 1993 şi 1995 acelaşi Fançois Mitterrand, care a fost de fapt timp de 14 ani preşedintele Franţei, a "cohabitat" cu Edouard Balldur.

O altă perioadă de coabitare, de lungă coabitare, a avut loc între 1997 şi 2002 între Jacques Chirac, devenit între timp preşedinte, şi socialistul Lionel Jospin, numit prim ministru.

Sigur, coabitarea nu este cea mai fericită dintre situaţii pentru un preşedinte care are ambiţii politice şi doreşte să impună un anumit program de reforme. In acelaşi timp liderii francezii ştiu