Paul Anghel, prozator şi reporter, scria cândva despre specia rară, pe cale de dispariţie, a pelicanilor. Privindu-i cum se desprind greoi de grindurile lor şi vâslesc, şiruri, şiruri spre dunga orizontului, trăieşti impresia că nu se vor mai întoarce niciodată, lăsând apele pustii şi pământul orfan. Ceva de genul acesta scria Anghel şi eu mă cutremur acum, mai mult decât de blestemul de a-l avea aici pe Băsescu, de blestemul bejeniei românilor care se desprind de pământurile lor, de cimitirele unde îşi au îngropaţi părinţii, de prieteni şi rude, plecând spre neunde. ştiam că suntem mai puţini, ştiam că s-au golit satele de oamenii tineri, puternici şi activi, ştiam că mor anual mai mulţi români şi se nasc tot mai puţini (doar în coşmarurile celui înconjurat de femei sterpe suntem "o ţară de mămicuţe şi bebeluşi”), ştiam atâtea sau le bănuiam, acum am certitudini. E marţi, ora prânzului, nu ştiu ce va decide Curtea Constituţională, în care n-am încredere, aşa cum mi-am ruinat încrederea în CSM, devenită cea mai de ruşine instituţie a dreptului, n-am încredere în instituţiile "reformate” şi călărite de Băsescu, dar ceea ce mă îngrozeşte acum e bejenia românilor - pe care, mi-o dovedesc prima oară cifrele -, risipirea în patru zări a neamului meu. Unii au ajuns, după cazne şi umilinţe, să-şi dovedească inteligenţa, profesionalismul, calităţile, în ţările în care au ajuns. Alţii, mulţi, cei mai mulţi prestează munci sub calificarea lor, se acomodează greu statutului de venetic, dar strâng din dinţi şi rămân acolo fiindcă în ţara în care s-au născut nu mai e de trăit. Înţeleg, din declaraţiile obraznice ale lui Băsescu şi ale acoliţilor lui, că toţi aceşti pierduţi prin lume, unii dintre ei trăitori de zece sau douăzeci de ani în străinătate, sunt votanţii lui. Dumnezeule, fete care spală la fund bătrâni în Italia, îmbătrânind şi ele încet, încet, care nu pot pleca la o