Călătorind prin ţară, mai intri în vorbă cu unul, cu altul. La o bere, la o cafea, la pestriţul târg din jurul mănăstirilor, la pompa de benzină, la micul dejun de la pensiune, se-ntâmplă să conversezi cu necunoscuţi. După obişnuitele amabilităţi banale, începe tatonarea politică: interlocutorul vrea să se asigure că n-are în faţă un adept al celeilalte tabere. Cel puţin asta era regula până acum trei-patru săptămâni. În ultima vreme, tatonările preliminare au dispărut. Discuţia începe direct şi abrupt: „Domnule, m-am săturat!”, „Ajunge, terminaţi odată!”, „Nu mai suport, nici televizorul nu-l mai deschid!”. Doar susţinătorii fanatici, fie dintr-o tabără, fie din cealaltă, mai încearcă să-şi susţină până-n pânzele albe poziţiile lor încremenite. În parcarea Hotelului Grand din Târgu Mureş (apropo: excelentă aici, impecabilă, comportarea personalului), am primit şi o explicaţie, evident, cam bizară, menită să justifice patosul combatanţilor. N-ar fi vorba doar despre interese şi iar interese, ci de o cauzalitate... chimică! O distinsă doamnă cu părul alb, care, dimineaţa, ştergea ca şi mine roua de pe parbriz având, tot ca şi mine, radioul deschis (la ea vorbea unul Boureanu, la mine, un anume Dogaru), mi s-a confesat şoptit: „Dragă domnule, ăştia au un anume chimism în organism, cu formule diferite, care-i obligă s-o ţină gaia-maţu pe-o singură strună. Nu-i clinteşti nici cu tancul; poate, cine ştie, cu seringa...”

*

Cum se vede la avizierele primăriilor rurale, funcţionează acum o nouă limbă de lemn – aceea în care se redactează proiectele europene. Nu-i la îndemâna oricui, drept pentru care au apărut specialişti ce îşi cer drepturile pentru a compune vorbirea de carton. Nu-i cum să se sape un şanţ fără a se aminti despre dezvoltarea durabilă, bugetul consolidat şi, desigur, despre iniţiativa locală conjugată cu bunăvoinţa sectorială europeană. Învăţ