La un moment dat, părea că România va lua definitiv apă după numai două decenii şi un pic de navigare prin mările tulburi ale tranziţiei de la totalitarism la democraţie. Totuşi, încă nu a făcut-o şi, cu toate că valurile izbesc puternic carena societăţii în care trăim, rămân suficiente şanse să nu picăm testul suprem.

Totul atârnă de îndeplinirea a două condiţii generale, întrucât numai o aşezare corectă a matricei va putea influenţa pozitiv şi decisiv modul în care se vor rândui lucrurile de aici înainte.

Întâi, e clar că urgenţa şi apelul la reînnoirea clasei politice sunt mai actuale şi vitale ca oricând, dar este esenţial ca presiunea publică în acest sens să se facă simţită tot mai mult. Rolul societăţii civile, aşa de precar cum a ajuns conceptul ăsta în România zilelor noastre, nu are altă soluţie decât să se umfle şi să preseze. Însă cum tema asta a făcut deja obiectul unui editorial anterior, nu voi mai întârzia în detalii.

În al doilea rând, este vorba de justiţie. De prestaţia ei acum, în cele mai vitrege condiţii, şi de capacitatea sa de a se autodefini, la rându-i, ca o putere distinctă în stat depinde însăşi ancorarea definitivă a României în paradigma societăţii deschise.

Conştiinţa celor învestiţi şi plătiţi de noi toţi ca să o înfăptuiască, precum şi Constituţia ţării ar trebui sa fie armele redutabile cu care justiţia din România poate face faţă, oricând, oricărui asediu la care este supusă de către cei mai influenţi dintre cei influenţi şi, evident, de către instituţiile pe care aceştia au reuşit să şi le subordoneze sfidând litera şi spiritul legii.

Să nu fim copii: rolul justiţiei, pe timp de pace, este colosal şi egalează, ca anvergură a misiunii şi a implicaţiilor sale, rolul pe care îl mai poate juca numai armata, în vremuri de război.

Când politicienii o iau razna şi când cetăţeanul devine infractor, justiţ