Eşecurile noastre la această Olimpiadă au început imediat după... cea precedentă, adică odată cu intrarea în aşa numitul „ciclu olimpic”, perioadă în care au loc turnee şi competiţii de calificare ori trebuie îndeplinite nişte baremuri, în cazul sporturilor individuale, menite să asigure un anume standard minimal de calitate la fiecare sport prezent în programul Olimpiadei. Adică nu tot prostul ori împiedicatul are acces acolo, că ar ajunge să fie mai mulţi sportivii decât spectatorii, pe baza principiului că „important e să participi, nu să câştigi”. Să ştiţi că nu am exagerat cu nimic când am spus că noi pregătim eşecurile următoarei Olimpiade timp de 4 ani. Ca să fiu şi mai convingător, vă propun să calculaţi câţi ani sunt din 1964 până în 2016. V-au ieşit 52, cât şi mie? Împărţit la 4, dă 13. E vorba de fotbal, a cărui necalificare de la următoarea Olimpiadă, din 2016, o pregătim încă din 1964, de la cea din Tokyo, când ne-am calificat, pentru ultima dată cu echipa de fotbal, deci de 13 cicluri olimpice! Se poate şi mai rău. Da, ladies and gentlemen, se poate: cu basketul n-am fost niciodată, cu voleiul nu-mi amintesc, iar handbalul masculin calcă apăsat pe urmele lor, deşi cu ceva teamă. Văzând ce au jucat acum islandezii ori ungurii, îţi vine să zici că bine că nu ne-am calificat, că la halul în care jucăm am stârni nu teamă, ci hohote: de râs, în tribune, de plâns, acasă. Sporturile de echipă sunt, aşadar, gaura noastră neagră. În care a dispărut în premieră la ediţia asta, şi handbalul feminin. Iar dacă vi se pare cumva că echipa de polo totuşi s-a calificat, înseamnă că n-aţi văzut meciurile echipei noastre. Eu le-am văzut şi m-a luat cu rău la inimă. Invariabil, până la jumătatea meciului ne descurcam cumva. Apoi, la intrarea în repriza a 3-a, ziceai că-i trage cineva de picioare în jos pe ai noştri, întrucât luau, de fiecare dată, câte o porţie de 4 g