Recent, vicepresedintele Parlamentului ungar, Balczo Zoltan, si deputatul FIDESZ Kostegi Zoltan declarau la intalnirea tineretului maghiar din Transilvania, ca la Budapesta s-a infiintat o comisie parlamentara insarcinata sa obtina sprijin european pentru autonomia secuilor, iar daca acest lucru nu se va intampla in urmatorii cinci ani, stigmatul neputintei ii va dezonora. S-au inmultit in ultima vreme declaratiile belicoase ale unor oficiali unguri de la Budapesta, corelate cu ale unor lideri de opinie sau politici secui sau unguri din Romania. Nimic nou sub soare, vor spune unii. Aceste atacuri la adresa statalitatii romanesti, asa cum este ea consacrata de istorie si definita de Constitutia actuala, se inscriu intr-o traditie, ale carei subtilitati vom incerca sa le descifram. Ce vor ungurii atunci cand jelesc destinul inplacabil ce le-a taiat aripile de trei ori in acest secol - la 1918-1919, la 1947 si 1989 -, adica atunci cand i-au fortat ei mana? Vor autonomie culturala, ne spun mai intai, dar o vizeaza pe cea teritoriala, intrucat fac trimitere expresa la cele cateva zone in care detin majoritatea etnica si nu ezita sa aduca in discutie o tema din secolul al XIX-lea, cea a patriei maghiare din bazinul carpatic, acolo unde, ne spune istoriografia romantica, ungurii au fost fie eroi civilizatori, in versiunea maximalista, fie principalii agenti ai civilizatiei catolice occidentale, in versiunea mai cumpatata. Restul traitorilor in acest spatiu au fost grupuri razlete, semibarbare, ce s-au inclinat in fata eroilor din pusta, proaspat descalecati dupa lunga lor calatorie din Asia Centrala. Sa mai facem trimitere si la aceea ca salbaticia lor i-a socat intr-atata pe europeni la vremea aceea, incat, in limba franceza, spre exemplu, cuvantul ogre (ungur) semnifica salbaticia insasi. E prea departe acel timp, ne vor replica unii, ca sa-l mai evocam in economia discur