Am fost la referendum şi am votat pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu. Din mai multe motive, am dorit demiterea preşedintelui. Nu înlocuirea cu Crin Antonescu, ci demiterea lui Traian Băsescu. Nu s-a întâmplat.

Referendumul a fost invalidat, iar din punctul meu de vedere, Curtea Constituţională trebuie felicitată pentru decizia luată şi nicidecum blamată.

Pentru mine, ca om ce priveşte de pe margine, lucrurile stau în felul următor: se desfăşoară un referendum, în anumite condiţii, cu un număr de alegători acceptat de toate părţile, 18 milioane şi ceva de oameni. După ce referendumul nu a ieşit cum au dorit organizatorii (şi, repet, cum mi-am dorit şi eu), puterea se trezeşte şi spune că nu e în regulă cu numărul de alegători, că trebuie reactualizate listele electorale (nu i-a oprit nimeni să o facă înainte de referendum, mai ales ca USL este la putere de ceva vreme), că numărul românilor cu drept de vot este mai mic (vreo 15 milioane şi ceva) decât cel acceptat de toţi înaintea referendumului. E adevărat, a mai fost invocată şi povestea cu boicotul, dar asta nu schimbă situaţia de fapt.

O cifră, acceptată înainte de referendum, este contestată după scrutin de organizatori, de cei nemulţumiţi de rezultat. Nu mi se pare corect. Nu e fairplay (deşi, totuşi, nu cred că termenul acesta are ceva de-a face cu politica). E exact ca în bancul acela cu iepuraşul care nu poartă bască.

Un lider local PSD îmi spunea zilele trecute că în cazul în care Curtea Constituţională invalidează referendumul, poporul trebuie să iasă în stradă, să-l dea jos pe Băsescu. Doamne fereşte! În haosul în care se află ţara acum, exact asta ne mai lipseşte, ca poporul să iasă în stradă.

Am votat pentru demiterea lui Traian Băsescu dar consider că, date fiind rezultatele referendumului, locul lui este la Cotroceni. Ne place sau nu ne place, asta este situaţia.