Clujenii impun stilul multinaţionalelor. Rentabilitate maximă, sentimente mai puţine
Intrate în fotbal, minunile şi-au pierdut aura mistică. Vorbim mai ales despre minunile petrecute sau invocate în fotbalul românesc. Bunăoară, este o minune dacă fotbaliştii îşi primesc salariile la timp. Tot minune este şi dacă un arbitraj nu este reclamat măcar de una din părţile beligerante. Ar fi o minune ca un meci între echipele implicate în lupta pentru titlu să nu provoace nici o declaraţie războinică a patronilor. Înainte şi după meci. Minune este şi atunci cînd nu finanţatorii fac echipa, ci antrenorii. Şi aşa mai departe. Minuni mai mari şi mai mici, miracole, revelaţii. Iar toate astea se întîmplă într-un fotbal care nu are nimic sfînt.
Participarea echipelor noastre în fazele preliminare ale cupelor europene poartă alături de coeficientul de ţară şi coeficientul de minune. Ar fi o minune ca FC Vaslui să o bată pe Inter. O minune de rang superior. Aici toată lumea e de acord, de la şeful cel mare pînă la ultimul suporter vasluian. Tot o minune, dar nu aşa de evidentă, ar fi ca Dinamo să obţină un rezultat mare în faţa lui Metalist Harkov din Ucraina. Şi de ce Dinamo nu ar reuşi minunea în faţa metaliştilor harkovieni dacă există la îndemînă o minune de dată recentă: victoria CFR-ului la Basel? Prima victorie a unei echipe româneşti pe pămînt elveţian.
Invocăm minunile fiindcă ne lipseşte sistemul. Construcţia durabilă şi, bineînţeles, nespectaculoasă. Creşterea copiilor, a juniorilor. Promovarea lor în echipa mare. Plus o filosofie proprie despre performanţă. Antrenori calificaţi, care se supun unor metode unitare de pregătire. Antrenori şcoliţi, cu dragoste de meserie. Antrenori bine şi foarte bine plătiţi. Poate fi modelul Barcelona. Sau şcoala fotbalului francez.
Acum, dacă nu v-am pierdut cu aceste teme nobile, dar care cam alungă cititorii,