O dată pe an, vara, studiourile de televiziune franceză (europene?) îşi orientează dezbaterile şi preferinţele pentru invitaţi spre Est. Direcţia România. Punct terminus, Bucureşti. Practic, o perioadă fastă, aş zice, pentru ţară, dacă admitem că orice veste – proastă sau bună – este o formă de publicitate şi o manieră de a pune pe prima pagină a ziarelor şi în deschiderea emisiunilor de actualităţi fosta ţară a lui Nicolae Ceauşescu. Au fost, sistematic în ultimii ani, subiecte deloc onorabile şi care au cauzat o ploaie de tunete şi fulgere de la Bruxelles. Mai ales prin intermediul dezlănţuitei şi extrem de sincer dezinvoltei Viviane Reding. Comisarul pentru Justiţie (o fostă jurnalistă care îşi măsoară cuvintele, spre deosebire de ceea ce crede o parte a presei din România, şi care, pe deasupra, este considerată, alături de românul Dacian Cioloş, a fi unul dintre cei mai serioşi şi mai activi comisari) a pus Franţa la punct în urmă cu doi ani, în timpul mandatului lui Nicolas Sarkozy. Presa a tăcut mîlc pe atunci, Sarkozy s-a răţoit oficial, dar a făcut întocmai ceea ce i-a cerut Reding: o strategie, pe hîrtie, pe mai mulţi ani, de integrare a romilor şi de adaptare a legislaţiei pentru a trata problema aceasta ca pe una europeană, nu ca pe una franco-română.

Diferenţa şi destinul fac ca anul acesta roata să se întoarcă, practic, rămînînd teoretic însă pe aceeaşi axă: la ordinea zilei, pe lîngă criza economică şi financiară a zonei euro, care ţine toate primele pagini, criza politică din România ne-a dăruit o vară deloc plictisitoare. Se vorbeşte despre România cam peste tot în Europa, în lume, scop de brand de ţară atins, dar nu aşa cum voiam sau cum visam. Ci în termeni deloc elogioşi şi de neinvidiat, într-un asemenea hal încît pînă şi recenta campanie de expulzare a romilor din Franţa (ei da, este august, stînga a venit la putere la Paris, însă e ac