Am vazut oameni dansand de bucurie in urma deciziei CCR de a invalida referendumul din 29 iulie. Direct sau mai subtil exprimata, fericirea lor nu are nicio legatura cu dreptatea, adevarul sau ratiunea. E doar eliberarea produsa de faptul ca omul in care si-au pus credinta si care le asigura identitatea a fost repus pe soclul unde le place sa-l priveasca. I-am vazut si pe ceilalti – aia care il urasc din rarunchi pe acelasi om si care considera ca li s-a facut cea mai mare nedreptate din lume.
Nici unii, nici altii nu s-au oprit pentru o clipa sa se intrebe ce anume sta la baza bucuriei sau furia lor? De ce traiesc asa un asemenea moment, cand mai degraba spectacolul seamana cu un razboi in care ambele armate s-au macelarit pana la ultimul soldat? Intoarcerea lui Traian Basescu la Cotroceni ar fi trebuit sa insemne victoria democratiei asupra loviturii de stat, insa ea reprezinta mai degraba moartea statului de drept, nu renasterea lui. Abia asta e de fapt adevarata lovitura data si poporului, si statului si dreptului.
De la decizia judecatorilor CCR, mergand inapoi pe firul evenimentelor pana la momentul instalarii in functie a lui Victor Ponta, trecand prin explozia dosarului sau de plagiator si incercarile disperate de a-si acoperi mizeriile trecutului, ultimele doua luni au dat masura putreziciunii statului reformat si a institutiilor sale modernizate. Sa luam ca exemplu hotararea judecatorilor CCR. Ea ar fi trebuit sa aiba ultimul cuvant in cazul rezultatului referendumului. In realitate, prin modul in care a fost luata decizia, prin balbaiala declaratiilor si termenelor invocate in procesul deliberarii, judecatorii Curtii Constitutionale s-au autodesfiintat.
Intr-un final ei au ales sa urmeze litera Legii, nu spiritul ei, si sa ignore realitate actuala care nu mai este deloc conforma cu aia descrisa de birocratia falimentara. E si aceasta o
