De unde pînă are voie UE să se bage în treburile unui stat membru? Cum să nu ai voie să pui şef la DNA sau la Parchetul General? Cum să nu faci graţieri? Au mers prea departe - spun cei care folosesc argumentul suveranităţii naţionale în faţa "ingerinţelor"? Bruxelles-ului sau ale "jmecherului de Portugalia", cum l-a descris Viorel Hrebenciuc pe Jose Barroso, preşedintele Comisiei Europene. De ce are însă Comisia dreptul să spună şi să pună presiune?

Primul argument – o precizare de formă: Bruxelles-ul nu a reacţionat rapid la scandalul politic de la Bucureşti. Ba chiar a făcut-o prudent şi de fiecare dată americanii i-au luat-o înainte. Istoria din spatele reacţiilor oficiale ale UE, un sistem funcţionăresc mastodont căruia i se reproşează des că acţionează greu în chestiuni mult mai importante (criza economică, zona euro, energie), arată că limbajul dur, ultimatum-ul, avertismentul nu sînt puncte forte ale executivului UE.

Argumentul legal. România a fost acceptată în 2007 în Uniunea Europeană cu menţinunea că pe capitolul Justiţie nu a demonstrat că reforma este „ireversibilă“ (aşa cum este aderarea la UE), motiv pentru care s-a trecut în Tratat o steluţă: Bine, intraţi în UE, dar justiţia rămîne sub monitorizarea noastră, iar noi vă spunem unde nu faceţi bine, cum trebuie să corectaţi. Acesta este Mecanismul pentru Cooperare şi Verificare (MCV). An de an, Comisia face cîte două rapoarte în care spune ce e bine şi ce nu. Am semnat în 2007, ne-am pus steagurile albastre cu stele galbene pe primării şi cămine culturale, am sărbătorit România în UE cu artificii şi am fost recompensaţi cu zeci de miliarde pe fonduri structurale (de care ne batem joc, cu succes, în continuare). Întrebarea: în baza a ce spune Bruxelles-ul României, pe un astfel de ton, ce şi cum să facă, a fost pusă, şi de jurnalişti, oficialilor CE. „MCV este baza perfect legală“, au răs