Şi ce dacă-i mare cât un cal? Suferă. L-au făcut drogurile harcea-parcea! Păi, nene, când bagi legalele-n bot tre' să te uiţi la tine şi să-ţi zici sincer: pa, pui! Dintre toate porcăriile de şi le bagă fraierii în ei, astea legale, etnobotanicele, sunt cele mai date dracului. Poţi să fii tu cât Casa Poporului, că n-ai scăpare. Nimeni nu scapă.
Geniul din Militari
Marcel Răducanu Lixandru zicea: "Bă, eu sunt mare şi tare — ia uite câta ciocane am!" Se dădea cocostârc pe pasarelă. Zicea că drogurile nu se leagă de el. Că n-au efect. Aiurea! Cum ai pus botul, ăla eşti!
Babacul lui era mereu mangă, mereu cu benoaclele aburite. Nu ieşea din casă decât să-şi ia încă o sticlă de genocid. I-a dat băiatului nume mare, de fotbalist: Marcel Răducanu. Altceva n-a mai făcut pentru el. A bătrână era măturătoare de străzi, abia mânjea farfuriile cu potol... Marcel a crescut ca buruiana, nu l-a băgat nimeni în seamă. N-a ajuns fotbalist, cum îi menea numele, deşi era un bun mingicar şi nici şcoala nu-i plăcea. Era naşpa la şcoală. S-a oprit la două clase. O ardea golăneşte pe străzi şi de acolo primea exact învăţătura de care avea nevoie să se descurce.
Avea şaişpe ani în 1999, când s-a înţepat prima oară. Nu de supărare că i-a murit babacul. L-a mâncat în cur să vadă cum e. De curiozitate. Şi ca să nu fie el mai gherţoi, mai mâzgălici între toţi ciumegii cu care se înhăitase. Erau nişte ciumalăi cordiţi de prin Militari care băgau vastu-n maşini, numai merţane şi pisicuţe nemţeşti. Când garda a picat pe ei, pretenarii l-au predat pachet. Şi a căzut Marcel la suferinţă, un an de zile, la închisoarea pentru minori de la Tichileşti. A fost dibac, a intrat la facultate cu doar două clase la bază.
Furnici în creier
A început cu heroină. Era limpede ca o bucăţică de cer închisă în seringă. I-au intrat furnici în venă. A simţit
