Observatorii politicii româneşti – nu comentatorii de ocazie – se găsesc în faţa unei permanente provocări: să pună ordine în cea mai desăvîrşită dezordine şi să explice în forme de înţeles, mai ales de neromâni, ceea ce este deseori inexplicabil. Situaţia le dă unora senzaţia inconfortabilă că nu am fi în rînd cu lumea, altora – sentimentul unicităţii. Greşesc în reacţii; nu şi în analiză.

Practicienii politicii nu greşesc analizele; nu le prea fac; unii acţionează la ordin, iar alţii acţionează la inspiraţie. Cînd sînt în pană de inspiraţie, acţionează, de asemenea; efectele le suportă cetăţenii. Inexistenţa planurilor, prime sau de rezervă, are însă o solidă justificare. Slăbiciunea gîndirii pe termen lung şi cu perspectivă largă este aproape trăsătura naţională; în plus, previziunile presupun un sistem cu constante şi variabile; cînd toate coordonatele sînt variabile, previziunea devine artă a ghicitului. Constantele societăţii se numesc instituţii; la noi, acestea sînt caragialeşti, adică sublime, dar prea dependente de interpretările creative şi acţiunile imprevizibile ale celor care trebuie să li se conformeze. În consecinţă, ce va urma concret scapă imaginaţiei; alte lucruri sînt măcar vizibile; vom începe cu ele.

Europa şi european au intrat în cursa pentru titlul de cel mai gol de conţinut cuvînt folosit în spaţiul public, alături de competitori redutabili precum reformă şi modernizare. Europa reprezintă ceea ce îşi imaginează, sau are interes fiecare; şi o mare necunoscută. Cît timp ne-am aflat în afară, european era ceva confuz, dar de bine; atributul întreţinea speranţa. După mai bine de cinci ani în Uniune, este la fel de confuz; nu mai este mereu de bine. Europa pare Înalta Poartă, la fel cum Statele Unite sînt „licuriciul cel mare“; preşedintele respins nu este singurul care o crede. Fără deosebire, o largă majoritate a politic