Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului. De aici nu putem decît urca“... Şi tot de atîtea ori am înţeles că mă înşelasem. Continuam să ne afundăm. Încep să cred că această zvîrcolire bolnavă ne-o putem trece senini în propriul cont; sîntem, probabil, principalii vinovaţi, primii care întorc privirea, primii care acceptă explicaţiile simpliste ale celor responsabili cu argumentări documentate, primii care acceptă că altă cale nu exista iar compromisul cu aromă de compromitere a reprezentat întotdeauna o bună ieşire în caz de incendiu.

La toate cele de mai sus se adaugă aparent inexplicabila dificultate de a ne aduna laolaltă, de a simţi cînd şi cum să stăm unii lîngă alţii întru folosul tuturor. Societatea civilă există deocamdată doar în discurs ori în vîrful pixului gazetăresc. Avem grupuri de iniţiativă adunate cînd şi cînd, necesare supape pentru eliberarea presiunii din sistem, însă conştiinţa apartenenţei la o comunitate care să depăşească limitele propriei ogrăzi nu pare să ne fi locuit vreodată.

DE ACELASI AUTOR Fîntîna de la Universitate şi rîvna gospodărească Amintirea arborelui care a fost Elite, repere şi alte ciudate personaje Săpînţa... după douăzeci de aniDin perspectiva arhitectului, o posibilă explicaţie ar putea fi oferită chiar de modul în care ne raportăm la conceptul de monument. O căutare rapidă arată că monument îşi află originile etimologice în latinescul monumentum care avea înţelesul de memorial, ceea ce aduce aminte, dar şi în monere, acesta din urmă fiind chiar mai grav ca sens – a sfătui, a avertiza. Or, cum poţi cultiva