În momentul în care scriam ieri aceste rânduri, discursul doamnei cancelar german Angela Merkel, programat pentru orele serii, era încă o enigmă. Ce ne va spune? Ce ne va promite? Ne va lăuda? Ne va critica? Întrebări la care s-au tot chinuit să răspundă în ultimele săptămâni politicienii, ziariştii, analiştii şi tot soiul de specialişti în a se da cu părerea.

În cele două decenii de independenţă nu ne-am lăsat de obiceiul tipic provincialilor de a aştepta ca cineva să ne rezolve problemele, să ne zică ce să facem, cum trebuie să gândim, ce e bine şi ce e rău pentru noi. O reminiscenţă a trecutului nostru sovietic, când centrul dicta totul, iar cei de pe loc doar executau. Între timp, ne-am obişnuit şi să stăm cu mâna întinsă, cerşind nu doar sfaturi, dar şi ceva mai mult.

De aceea şi acum ne-am pus mari speranţe. Unii au aşteptat un semnal clar de susţinere a aspiraţiilor europene ale Republicii Moldova, alţi au crezut că frau Merkel ne va aduce pe tavă un plan de soluţionare a conflictului transnistrean sau cel puţin ne va anunţa când scăpăm de nesuferitele vize pentru UE. Au fost şi din cei cu vise mai deocheate - să ne ajute să facem Unirea cu România sau să-i pună la punct pe bărbaţii neamului pentu faptul că nu stimulează venirea la putere a cât mai multor femei.

Făcând abstracţie de speculaţii şi exagerări, trebuie să recunoaştem totuşi că pentru o ţară mică, aşa cum e Moldova, vizita pe care a întreprins-o cancelarul german între un prânz şi o cină este într-adevăr una de o importanţă istorică. După evenimentele din 7 aprilie 2009 şi venirea pentru câteva ore la Chişinău a vicepreşedintelui american Joe Biden, Republica Moldova a ajuns din nou în vizorul presei internaţionale. Cu bune şi rele, cu iarba furată, cu supărările femeilor ong-iste şi apelurile disperate ale unioniştilor, dar şi atmosferă de oraş european, cu străzi curate şi drumur