De ce facem eforturi, cu toţii, să ajungem, în fiecare an, măcar un weekend la mare? În primul rînd, pentru că ne-a intrat în instinct şi ştim că aşa trebuie. De mici, părinţii ne-au dus în vacanţe, în special la mare, pentru că aveam nevoie de aerul de-acolo şi de apa sărată.
Dar, pe lîngă nevoia asta, mergînd la mare cu familia, vară de vară, eram în rîndul lumii. Stăteam cu toţii, la rînd, la hotel, eventual prin sindicate, pe vremea lui Ceauşescu; ne-am repezit iarăşi cu toţii, după ’89, spre paradisiacele all inclusive-uri din Grecia, Turcia sau chiar vecina Bulgarie.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuBaudrillard vorbea despre obligativitatea distracţiei, şi nu degeaba. În fiecare vară, familiile se reunesc, cu căţel, cu purcel, şi-mbracă, pentru scurt timp, o altă identitate: cea estivală. Una voit mai liberă, dar nu total liberă. Care spune, răspicat: „Sînt aici să mă distrez. Arăt cît pot eu de bine, şi de degajat, şi am venit în această «staţiune» să bifez totul“.
Căci un alt rost al vacanţelor e cel de a bifa. Bifez purtarea anumitor veşminte, de la rochia de plajă decoltată şi transparentă, pe care nu am ocazia s-o pun în altă parte, pînă la vizitarea „obiectivelor turistice“ care mă consacră ca pelerin.
În toate situaţiile care sînt de bifat, fac poze (nu aţi constatat că oamenii fac mai multe poze ca altădată?). Ceea ce înseamnă, pe scurt, cam un singur lucru: nu trăiesc strict în prezent, ci într-un mic viitor pe care-l am mereu cu mine – cel al poveştilor pe care le voi spune, despre vacanţa mea, apropiaţilor. Mă voi lăuda cu dovezi: exact pozele în cauză.
De ce mai mergem la mare? Ca să scoatem la iveală, cu chiu, cu vai, ce-i drept, în majoritatea cazurilor, exemplarul uman fost falnic, actualmente prăbuşit în mizeria vîrtejului cotidian: mai vulgar spu
