Mai apoi a ajuns Mitropolitul Ardealului. Eu încercam să intru la doctorat. Mi se puneau multe piedici din partea sistemului. Și m-am adresat printr-o scrisoare dânsului. N-a putut face altceva, dar mi-a dat un răspuns duhovnicesc, care m-a mângâiat: „Iubite Părinte Ioan! Vei fi poate așteptând un cuvânt de încurajare, dar eu nu știu să ți-l spun. Cuvinte aș avea dar, cuvioșia ta ai nevoie de o asigurare și ... Speranța este însă ceea ce este, tocmai pentru că e descoperită și singură. Cu Dumnezeu, fără oameni! Dar, Dumnezeu preface în asigurare, așa, și când știe El. Aliază-te deci cu Dumnezeu și să-L ai partener de speranță. Și, de-o fi să fie, va fi! Îmi pare rău și compătimesc împreună cu preacuvioșia ta”.

După sfatul Înaltpreasfinției Sale m-am aliat cu Dumnezeu și a fost. Mai târziu, cu greu, dar s-a împlinit. De atunci a rămas în sufletul meu. Îl vedeam preocupat de scris, de relațiile cu alte Biserici, de rectitorirea Mânăstirii Sâmbăta. În orice caz, a fost un mare mitropolit și, acum când, pe 29 august se împlinesc șapte ani de la plecarea lui la Domnul, avem impreisa că nu se vorbește suficient de mult despre el.

În anul 1985, după șapte ani de păstorire la Turda, am ajuns preot la parohia Maieri din Alba Iulia. Oraș al Marii Uniri, Capitala de suflet a românilor, simbol al Unității, vechea cetate de scaun a Mitropoliților Transilvaniei, timp de douăzeci și cinci de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu, în acest municipiu mi-am desfășurat activitatea. M-a chemat acolo episcopul Emilian, care era foarte activ pe tărâm misionar. În anul 1990 am fost hirotonit Episcop tocmai de către Mitropolitul Antonie Plămădeală, de pie memorie, înconjurat de către un sobor format din Înaltpreasfințitul Timotei de la Arad, Înaltpreasfințitul Justinian, pe atunci Episcop vicar la Cluj și de către regretatul episcop Ioan al Oradiei.

Mitropolitul Antonie, om cu p