Albumul ”Dimitrie Loghin” (Editura ”Mușatinii”, Suceava, 2012) este, înainte de orice, un rod al devoțiunii. Devoțiune filială, a discipolilor, a prietenilor, a tuturor celor ce știu și înțeleg să prețuiască valorile autentice, oricât de pitite geografic într-un colțdepărtat de țară și tăinuite de modestia funciară a artistului. Meritele consistentului op (260 de pagini în format mare, hârtie cretată, legătorie în, probabil, pelior, text bilingv, reproduceri onorabil printate) sunt, desigur, și altele decât cele pur sentimentale, tezaurizate în gestul dnei Viorela Victoria Braicu, fiica artistului plastic Dimitrie Loghin, dispărut în 1982 (…”După douăzeci de ani” suna titlul nuvelei lui Dumas-tatăl).

În primul rând este vorba de un album alcătuit după toate regulile genului, ba chiar depășind obișnuințele, cu un sumar bogat și bine structurat: mai întâi o privire analitică datorată reputatului critic ieșean Valentin Ciucă, care așază ”pictorul Bucovinei” printre practicanții ”impresionismului temperat”, apoi capitole consacrate biografiei, documentelor, consemnărilor în presă, mărturiilor foștilor elevi, impresiilor din caietele de expoziție, istoriei unor lucrări – totul generos ilustrat cu reproduceri ale unor lucrări realmente surprinzătoare și pentru marele public, dar și pentru cei familiarizați cu lumea plasticii, cu creația lui Loghin chiar, puțin cunoscută în ansamblul său și abia acum cu adevărat revelatoare prin complexitate, profunzime, sinceritate. Când vine vorba despre originile artistului, mărturiile din album (”actele vorbește!”) pomenesc despre părinți ba ”agricultori”, ba ”cultivatori”; nu văd de ce am ocoli termenul exact, adică acela de țărani. Țărani bucovineni, de la care Dumitru Loghin din Botești-Horodniceni a moștenit buna-cuviință, temeinicia în lucru, iubirea de țară (nu mă feresc de formulări răspicate, pe cât de abrupte și apare