Vă propun o poveste cu spaţii sacre, din India. Arhitectul Sameep Padera are, pentru weekendurile cînd iese din Mumbai, o fermă modestă la Wadeshwar, un sat de hinduşi la 70 km de metropola uriaşă. Probabil e o casă la ţară cu oleacă de curte. De cum s-a aşezat în sat, preoţii locului au venit să ceară donaţii pentru un templu dedicat lui Shiva. În buna tradiţie a arhitecţilor implicaţi, Padera răspunde că nu dă bani, dar contribuie cu proiectul şi cu timpul necesar spre a-l duce la îndeplinire. Locul e minunat, o întindere împădurită lîngă un lac. Banii sînt puţini însă, după cum e firea banilor. Este, în schimb, ceva piatră, donată de la o carieră locală. E şi ceva lemn. Ar trebui o sală, unde să se strîngă rugătorii, şi o incintă sacră, a zeului. Cum procedezi cînd nu ai nimic, decît o minte minunată şi o istorie a arhitecturii sacre la dispoziţie? Simplu. Sala de aşteptare, locul public al templului (tree grove/assembly hall, o numeşte autorul), va fi un luminiş instituit în pădure, orientat spre lac. Sfînta sfintelor, cum i-am spune noi, sau cella cu statuia zeului, e construită într-o formă tradiţională – dar doar ca geometrie de ansamblu – din piatra dăruită.
Arhitectul spune că a vrut să dea senzaţia că turnul acestei camere sacre a fost descoperit ruinat (i.e. vechi, preexistent, chiar, spune autorul; ca şi cînd ar descinde dintr-o mitologie a locului) şi a fost refăcut (nou, cum şi este). De unde şi titlul acestei poveşti, care trimite la un mod de a aborda arhitectura religioasă pe care l-am propus mai de mult chiar în această revistă şi, apoi, într-o carte omonimă (Retrofuturism, Paideia, 2010).
DE ACELASI AUTOR Experiment în orizontul tradiţiei O sută de ani de istorie edificată Cine era, cine (mai) este arhitectul? Tradiţia tectonicăAtenţia absolută este dată intrării (a threshold device, o numeşte autorul), care este placată cu lemnul r
