Atunci: petreceri, baluri de binefacere, serate dansante, jocuri de şah şi domino, spectacole de teatru, concerte, conferinţe. Acum: ruină, mizerie, decadenţă, putrefacţie. Lichidare. Strălucirii de altădată a Cazinoului din Constanţa i-au luat locul pereţii scorojiţi, tencuiala căzută, pescăruşii morţi de care te poţi oricând împiedica, sau vii care par ca te atacă, ca-n filmele lui Hitchcock, geamurile sparte. Indiferenţa. Vorbim despre o clădire - emblemă a Constanţei, singura în stil Art Nouveau, inaugurată pe 15 august 1910, inaugurare marcată de un spectacol susţinut de trupa de teatru Davilla. A fost odată... ca niciodată

În lucrarea „Constanţa 1878 - 1928. Spectacolul modernităţii târzii. Vol I" al criticului de artă Doina Păuleanu se menţionează că în 1880 Cazinoul era „o sală construită din paiantă, cu pereţii exteriori căptuşiţi cu scânduri vopsite în ulei", fiind compus dintr-o „sală de dans, trei pentru lectură, jocuri şi celebra terasă de la malul mării" (p. 393). Evocările Cazinoului de altădată sunt, astăzi, în totală contradicţie cu imaginea pe care acest monument de interes naţional a căpătat-o. „Fereştile sara sunt iluminate a giorno, în lăuntru cântă musica şi părechi vesele dansează bostonul; din afară lampioane aternate spre mare fac o lumină feerică, sub care dame şi domni conversează intim, desfătându-se în marea dinaintea lor, ca-n «O mie şi una de nopţi» (p. 460). Cazinoul nu mai are acum curent electric. În anul 1903, primarul Constanţei de la acea vreme, Cristea Georgescu, încheia un prim contract cu arhitectul Daniel Renard, pentru schiţele şi planurile de execuţie ale Cazinoului. Doi ani mai târziu, însă, un alt arhitect, anume Petru Antonescu, este desemnat de Ministerul Lucrărilor Publice să realizeze noile planuri ale Cazinoului. Cu toate acestea, primarul Georgescu reuşeşte ulterior să îl impună ca arhitect al clădirii pe acela