După extinderea crizei datoriilor publice din Europa a început să apară, în cadrul soluţiilor propuse pentru rezolvarea acesteia, separarea ţărilor din zona euro în două categorii: periferia nesăbuită şi nucleul prudent.
Între timp a devenit evident că ţările din nucleu nu mai pot suporta prea mult povara "salvării" periferiei, chiar dacă autorităţile proclamă neîncetat virtuţile dar şi datoria solidarităţii europene.
După cinci ani de criză financiară, în care nu s-a făcut nimic pentru eliminarea adevăratelor sale cauze, norii negri se adună şi deasupra salvatorilor.
Într-un număr recent al revistei The Economist se arată că "Olanda s-a decuplat pentru prima dată de economia mult mai puternică a Germaniei", pe fondul deteriorării semnificative a perspectivelor economice.
La circa o lună după articolul din revista The Economist, o analiză Reuters arăta că "olandezii sunt blestemaţi" din cauza poverii creditului ipotecar asupra gospodăriilor.
Conform datelor de la Banca Centrală a Olandei, ponderea creditului ipotecar în PIB a crescut de la 89,5% în 2006 până la 105,8% în 2011, în condiţiile în care valoarea sa a fost de 639,1 miliarde de euro.
Articolul Reuters ne explică şi cum s-a ajuns în această situaţie: un regim fiscal preferenţial care a încurajat creşterea gradului de îndatorare a populaţiei, pe fondul unor reglementări care au permis gospodăriilor să împrumute până la pragul a 12 salarii brute. Aceste date sunt suficiente pentru a pune serios sub semnul întrebării aşa-numita prudenţă financiară a ţărilor incluse în nucleul zonei euro.
Şocul reprezentat de falimentul Lehman Brothers a determinat autorităţile să reducă acest prag până la 5 salarii brute, iar de atunci preţurile de pe piaţa imobiliară rezidenţială s-au angajat pe o tendinţă accentuată de scădere.
Printr-un comunicat de presă intitulat "Preţurile l
