Stilistic, dar nu numai stilistic, romanele lui Alexandru Ecovoiu par să fie nişte traduceri reuşite dintr-o literatură occidentală. Ceea ce le justifică până la un punct succesul în străinătate (Saludos, de exemplu, a apărut în Germania, Franţa, Serbia şi Spania, fiind, acolo, recompensat cu nominalizări şi premii).

Lipsite de aproape orice urmă de specific naţional (o marotă conceptuală a primei jumătăţi a secolului trecut), acestea nu au, dincolo de graniţe, aerul exotismului estic de care beneficiază, de cele mai multe ori, proza românească „de export”. Lucrul trebuie luat ca atare, iar eventualele entuziasme sau suspiciuni înlăturate din start în favoarea unei concluzii mai utile, ce ar putea funcţiona ca ipoteză de lucru: aceea că autorul e realmente greu de clasat. Nu numai istoriceşte (el dovedindu-se congener cu şaizeciştii prin data naşterii, cu optzeciştii prin aceea a debutului şi cu aşa-numiţii nouăzecişti prin momentul de emergenţă), ci şi prin formula literară, căreia nu i se pot găsi precursori locali. Ecovoiu este, ca scriitor, exclusiv produsul lecturilor sale din, să zicem, Joyce, Nabokov sau Philip Roth.

Premisă a profesionalismului, aceasta nu e numaidecât şi o premisă a excelenţei, de unde şi rezervele de diverse naturi. Cea mai demnă de luat în seamă (inclusiv în privinţa celui mai recent roman al lui Ecovoiu, După Sodoma) mi se pare aceea formulată de Nicolae Manolescu, vizând lipsa de adâncime literară. Cutare carte ar fi „de fapt un roman pentru adolescenţi”, o alta, „neserioasă”. Sunt sentinţe din Istoria critică. Problema e una de fond, iar a o expedia cu scuza dimensiunii simbolice (adeseori invocată de alţi comentatori) mi se pare greşit. Dimensiunea simbolică e, până la urmă, o însuşire de suprafaţă, accesorie. (Aş adăuga, cu riscul de a-i supăra pe mulţi, că supralicitarea acesteia denotă un anume semidoctism.) N-are n