Ca o apariţie notabilă trebuie întâmpinat volumul lui Ion Ianoşi, Internaţionala mea. Cronica unei vieţi , impresionant atât ca număr de pagini (aproape 900), cât mai ales ca proiect. Zic „proiect”, pentru că tomul iese în mod evident din sfera memorialisticii clasice prin concepţie şi prin compoziţie.

În primul rând, profesorul de estetică evită (la fel ca Marino, de pildă, în jurnalele lui de călătorie, ridicate la rangul de „turism intelectual”) specia diaristă strict subiectivă, în încercarea de a depune mărturie cât mai exactă. De aceea, cine va căuta în cartea lui vreo profesiune de credinţă intimă sau expunerea vreunui conflict interior – am impresia că ele nici nu stau în firea marxistului relativist – va fi dezamăgit. Ion Ianoşi e acaparat în întregime de reconstituirea fidelă a epocilor traversate. Titlul iniţial (Secolul nostru în zilele mele), abandonat din cauza căderii în anacronism, e şi el cât se poate de sugestiv pentru mizele cărţii: „Util îmi pare să urmăresc pe firul vremii, cu precădere, fapte, întâmplări, situaţii şi destine. Consemnându-le, le comentez doar rareori. Evit, pe cât pot, enunţurile apodictice. Las verdictele în seama materialului probator”.

Aşa încât, mai mult decât o autobiografie reconstituită memorialistic, Internaţionala mea e o reconstrucţie documentară cu intenţie de frescă. Oricât de ciudat ar părea faptul, Ion Ianoşi îşi documentează propria existenţă cu acribia şi cu imparţialitatea consacrate în volumele de cercetare propriu-zisă. Certificate de familie, situaţii şcolare, liste instituţionale sau referinţe bibliografice, caiete de însemnări din adolescenţă, toate sunt consultate şi puse în slujba unui efort imens de elucidare a unui destin atât de dependent de context. Ion Ianoşi reface, prin intermezzo-uri pedante, prea pedante, circumstanţele istorice ale României postbelice, organizându-ş i inclu