Dacă, să zicem, s-ar declanşa o dezbatere naţională în chestiunea cât fac 2 + 2 şi s-ar oferi două variante de răspuns, respectiv 3 şi 5, neamul românesc ar fi cuprins de frenezia dezbaterii. La sediile berăriilor, pe plajă, în staţiile de metrou/ tramvai/ autobuz, în sălile de aşteptare ale gărilor, în saloanele spitalelor, în intimitatea familiei, românul şi-ar da cu părerea.

Discuţiile se vor înteţi şi vor atinge cote paroxistice, scindând în două draga noastră de societate românească. Ambele părţi şi-ar argumenta punctele de vedere, cei cu ceva mai multă carte vor oferi explicaţii mai sofisticate, ceilalţi se vor rezuma la îmbrânceli şi huiduieli irefutabile (vezi DEX).

Unii vor zice că mai bine ar fi ca 2 + 2 să facă 3, că şi Sfânta Treime tot atâţia membri are, alţii vor argumenta că 5 e mai potrivit, că e mai mare decât 3 şi mai este şi notă de trecere.

Chestiunea nu va putea fi tranşată pe cale amiabilă şi, la presiunea maselor, se va organiza un referendum naţional, iar pe buletinele de vot, în două pătrate egale, vor fi trecute cele două soluţii propuse pentru adunarea cu pricina, urmând ca votantul să pună ştampila pe 3 sau pe 5, după cum crede el de cuviinţă.

Validat sau nevalidat, cu cifra 3 sau cu cifra 5 ieşită câştigătoare, refendumul n-ar face decât să-i învrăjbească şi mai mult pe cetăţenii cu drept de vot - unii vor jubila că a ieşit ca ei şi-i vor privi cu superioară aroganţă pe ceilalţi, în vreme ce aceştia din urmă se vor simţi frustraţi, furaţi, nedreptăţiţi, umiliţi etc. Disputa dintre cele două tabere va intra, încet-încet, într-un con de umbră, dar asta doar până la organizarea unui nou scrutin, de data aceasta la termen, în aceeaşi chestiune. Atunci, taberele se vor inflama din nou şi îşi vor scanda, fiecare, dreptatea (a lui 3 şi a lui 5).

Se prea poate ca, în miezul acestui tărăboi naţional, un copil de şcoal