Criticul literar şi profesorul Ovid S. Crohmă lniceanu se stingea în 2000 la Berlin, după aproape un deceniu de autoexil (cum făcuse, altădată, şi Caragiale). Pentru cei mai tineri, fusese, în anii ’80, şi chiar mai devreme, mentorul cenaclului „Junimea”, pe care-l preluase în 1971 la Facultatea de Litere din Bucureşti şi care a avut o viaţă lungă, până în 1990.

Aici, într-o atmosferă de emulaţie, pregătire teoretică excelentă şi mult umor, s-au format prozatorii optzecişti – în frunte cu Mircea Nedelciu şi Mircea Cărtărescu –, iar el a avut ideea şi a făcut selecţia şi prezentarea autorilor volumului de proză colectiv Desant ’83 care i-a impus, practic, la modul ofensiv de „comando”, pe tinerii scriitori în atenţia criticii şi a literaturii oficiale în epoca dogmatismului ideologic. Marcat, în anii ‘50, de un început de carieră literară sub auspiciile marxismului şi ale ideologiei comuniste oficiale, Crohmălniceanu revine asupra acestor poziţii de tinereţe, devenind un sprijinitor puternic al tinerilor de la cenaclul „Junimea”, un spaţiu, în fond, de libertate intelectuală şi critică şi adesea de subminare ironică şi umoristică a discursului oficial. Cu ampla lui sinteză Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale, el devine unul dintre cei mai importanţi istorici literari români postbelici.

Amintiri deghizate (Editura Humanitas, 2012) este, aşa cum spune Ioana Pârvulescu – „ultima venită” la „Junimea”, prin 1983, şi cea care a prefaţat şi îngrijit ediţia de faţă – cea mai frumoasă carte a criticului şi istoricului literar. E o carte de amintiri „deghizate”, pentru că secvenţele biografice şi anecdotice vin întotdeauna să completeze, să clarifice sau să pună într-o altă lumină o anume imagine a autorului despre opera literară a marilor nume invocate, pe care a avut ocazia să le cunoască personal. Şi nu sunt puţine: Camil Petrescu, I