Trebuie să recunoaştem că lipsa de predictibilitate a legislaţiei fiscale poate fi cel puţin stânjenitoare pentru mediul de afaceri, aş spune eu supărătoare, chiar dacă aceasta este „justificată de scopuri nobile”: modernizare, reformă, armonizare cu directivele europene. Această stare de fapt poate genera ambiguitate şi fie atitudini discreţionare de aplicare a legislaţiei din partea contribuabililor, fie practici abuzive de interpretare din partea organelor fiscale. Fie şi numai din acest motiv, cred că reforma fiscală ar trebui „să coboare” şi la nivelul procedurii fiscale, prin reglementarea riguroasă şi în contrapartidă a drepturilor şi obligaţiilor corelative ale contribuabililor şi ale fiscului.
În acest context, cred că se impune de la sine restrângerea posibilităţii acordate organelor fiscale de a stabili bazele de impunere prin estimare strict la cazurile în care evidenţele contabile nu există sau, cel mult, sunt incomplete, dar – în nici un caz – şi la situaţiile în care acestea sunt incorecte, aşa cum prevede Ordinul nr.3389/ 2011. Pentru asta există metodele directe de control (să le numesc „clasice”), iar unele texte de lege ale actului normativ anterior invocat pot fi preluate în cuprinsul art.67 Cod Procedură Fiscală şi a Normelor metodologice date în aplicarea acestuia, care reglementează tocmai procedura de estimare a bazelor impozabile. Asta fără a mai vorbi de faptul că există posibilitatea depunerii de declaraţii rectificative (evident, anterior începerii inspecţiei fiscale, cum scrie „la carte”). Şi mai există şi o procedură (perfect legală!) de corectare a erorilor contabile în raport cu pragul de semnificaţie definit prin manualul de politici şi proceduri contabile al fiecărei firme.
De asemenea, văd ca necesară definirea mai riguroasă a noţiunii de „preţ/valoare de piaţă” şi, în mod corelativ, repoziţionare
