Sindicatele românești au avut cel mai greu an din istoria postdecembristă. Acum, își adună puterile pentru a reveni în forță. Cât de influente mai pot fi federațiile autohtone, pe fondul unui declin global al mișcării sindicale?
Există zeci de analize pe tema scăderii puterii sindicale odată cu criza economică. Mulți autori sunt chiar de părere că, în timp ce unele guverne europene au impus reforme sociale dure din cauza presiunii FMI și CE (aici intrând, parțial, și țara noastră), altele au profitat de declanșarea flagelului financiar pentru a lua măsuri de flexibilizare a muncii, exact cele care oripilează sindicatele: reglementarea muncii temporare, creșterea perioadelor de probă și scăderea protecției sociale cuvenite angajaților sub noul tip de contracte, dar și eliminarea contractelor colective și renunțarea, parțială sau totală (cum s-a întâmplat în Ungaria), la dialogul social.
Declinul influenței sindicatelor este prezis din anii ’80, vizibil din anii ’90 și accentuat după 2000. Este vorba de un fenomen global, devenit evident în Europa și tot mai pronunțat în statele din centrul, sudul și estul continentului. Astfel, aruncând o privire asupra ratei de afiliere sindicală din UE 27 în intervalul 2000-2008, sare în ochi faptul că într-o singură țară a existat o creștere a numărului de angajați intrați în rândurile sindicale - Belgia. Potrivit statisticilor Comisiei, confederațiile românești au cunoscut, în acest interval, un declin al participării de 22%, rată similară cu media UE.
„Modificarea structurii economiilor europene, în primul rând prin scăderea sectorului de producție (cunoscut drept „bastionul sindicatelor“), corelată cu ascensiunea sectorului serviciilor și a formelor de angajare temporară, este, parțial, responsabilă pentru această scădere. Încercările nereușite de a atrage angajații tineri din sevicii, deznădăjduirea ac
