În urmă cu aproximativ doi ani, mai exact pe data de 2 octombrie 2010, am văzut pe marginea drumului, în apropiere de casă, un căţel lovit de o maşină.
Mi-a rupt sufletul! Am încercat să merg mai departe, să nu mă mai gândesc cum zăcea pe marginea drumului, dar conştiinţa mă mustra îngrozitor. Imaginea căţeluşului întins pe asfaltul rece mă urmărea şi-mi umplea inima de tristeţe şi vinovăţie. Aveam programare la doctor în dimineaţa aceea şi bani puţini la mine. Am ajuns într-un final la medic, am făcut analiza cerută (cu gândul tot la căţel), am plecat spre casă şi mi-am spus: "Dacă încă trăieşte până când am să ajung înapoi, înseamnă că Dumnezeu a vrut ca eu să fiu salvarea lui! N-am să-l mai las acolo. Cu puţinii bani pe care-i am, îl voi duce la un doctor veterinar”. Am ajuns la locul în care-l văzusem şi da!, căţeluşul trăia. M-a privit cu ochii plini de durere şi spaimă. Am întors maşina, am pus-o pe avarii, pe prima bandă, şi mă gândeam disperată cum o să-l ridic de jos singură. Căţelul nu era de talie mică, părea destul de greu şi nu ştiam ce reacţie ar putea avea, la durerea aceea cumplită. (Ulterior, am aflat de la cumnatul meu, că şi la 5 dimineaţa era tot acolo, iar eu l-am luat în jur de 10 dimineaţa... Oare cât timp a suferit lovit de maşină, cu durerea aia cumplită, fără ca cineva să-i dea o mână de ajutor?) Trecând peste aceste imagini îngrozitoare, care-mi sunt şi acum întipărite în minte, am oprit un băiat care trecea pe stradă cu bicicleta şi l-am rugat să mă ajute să pun câinele în maşină. M-a ajutat! Am condus cât am putut de repede până la facultatea de medicină veterinară, cunoşteam acolo o doctoriţă cu suflet mare, deosebit de bună şi de pricepută în meseria ei, dar, din păcate, nu am avut norocul să lucreze în acea sâmbătă. Ajunsă la clinică, l-am rugat pe omul de la pază să mă ajute să pun căţelul di
