Regizorul Hanno Höfer îşi aminteşte că „a dat“ la Academia de Teatru şi Film fără să se pregătească, doar ca să vadă cum s-ar descurca, prin comparaţie cu „nişte prieteni“. Prietenii au picat.
Urăşte cozile, urmare a experienţelor trăite în comunism. Are accent bănăţean, deşi copilăria a făcut-o „cu tot tacâmul de trăsnăi" în cartierul Berceni, din sudul Bucureştiului. A crescut cu microfoanele Securităţii în casă, doar pentru că era dintr-o familie de şvabi, iar asta nu i se părea, atunci, ceva extraordinar. Acum, după ce a citit dosarul de Securitate al mamei, de peste 500 de pagini, Hanno Höfer realizează imensitatea situaţiei. A fost la căderea Zidului Berlinului, „dar numai ca spectator", insistă. A picat la Filologie la Bucureşti, a intrat la Istorie la Berlin, a luat o bursă la Cluj pentru o fată şi a terminat până la urmă Regia de film, din nou la Bucureşti, deşi a dat admiterea „în joacă". A învăţat chitara de unul singur, iar în viaţă „îmbină plăcutul cu plăcutul", filmul şi muzica.
„Weekend Adevărul": Sunteţi născut la Timişoara, dar aţi copilărit în Berceni. Cum s-a-ntâmplat?
Hanno Höfer: Pe când aveam vreun an, ne-am mutat. Aşa că primele amintiri le am de acolo, din cartierul Berceni, dar să ştiţi că m-am mutat înapoi la Timişoara după cutremurul din '77. Am fost la şcoală şi acolo, şi aici. Iar toată copilăria am făcut cumva naveta între cele două oraşe. Oricum, toate vacanţele de vară acolo le făceam, la ţară, la bunicii din Sânpetru Mic. Dar erau ani în care am fost la Timişoara şi ani în care am fost la Bucureşti...
Şi, pentru că aţi copilărit în Berceni, presupun că aţi apucat să vă lansaţi în toate jocurile inventate în perioada aceea, trasul cornetelor pe ţeavă...
Normal, full-option. De la jocurile cu capace de bere şi până la cornetele trase pe ţeavă, săbiile făcute din foştii brazi de Crăciun,
