Venin de rîndunele

Mintea mea e atentă la stînca nopţii

dar stînca asta nu e posibilă fără mintea mea,

mîna copilului seceră norii din rafturi,

deschide uşiţa prin care trece nisipul cald al vieţii.

Limba lui tînără este limba mea tînără.

Venin de rîndunele, vă rog.

Şopteşte că viitorul e o cană cu apă – bem cu sete,

după care ieşim.

Mă odihnesc în secretul lui proaspăt. Trece pe cer liliacul,

luna se tulbură de goliciunea sa.

Fizica zeilor moţăie în cel sărac cu duhul.

La ziuă aburul ceaiului tulbură chipul îngîndurat

al Domnului.

Poştaşul

Hai, să-ţi arăt că frumuseţea n-a murit, locuieşte singură

în copci de gheaţă,

e un pian pe fundul mării unde nu-i noapte, nici zi,

în netulburata linişte a unui orb care se roagă doar

cu pleoapele –

poate ai auzit, zeii sînt morţi tineri expediaţi în cer

aidoma scrisorilor fără timbru de Poştaşul

care nu are habar să scrie,

pierduţi, în felul poeţilor care se plîng şi vara de degerături,

dar uită că demult nu mai au tălpi.

Vino, cît mai e vreme, să-ţi deschid o uşă din copilăria mea,

s-atingi zăpada roşie a inimii linsă de un peşte

ce-şi scuipă gândurile pe uscat în cele patru anotimpuri –

să nu te temi, darul ce-l ai nu ştii de unde vine şi mai ales

pentru cine ţi-a fost dat,

în el se-aude cîntecul unui copil uitat de toţi,

jocul său atent ţese oraşele în vis, împinge morile de vînt

ale sufletelor din paradis.

Ochii-i aprind lampa să ne-ncălzim bietele mîini

cu care scormonim adînc după iubire.

Noroiul

Trebuie să înţelegi că frumuseţea vine din pămînt,

dar nu trece dincolo de noi.

Noroiul de pe tălpi pe limbă dus este religia

în care ne-am trezit,