Sîntem departe de orizontul cunoaşterii comunismului aşa cum ni se prezenta el în 1990. Pe atunci, toată lumea avea despre fenomen ştiinţa nemijlocită pe care o are cineva care a suferit, suportat, îndurat comunismul sau care, dimpotrivă, a beneficiat şi a tras foloase de pe urma lui; două feluri de familiaritate cu tema venind din interiorul unei experienţe consumate, şi totuşi, două tipuri antitetice de înţelegere. La douăzeci şi doi de ani distanţă de momentul inaugural al epocii postcomuniste, necunoaşterea epocii respective, sub aspectele ei pernicioase, nu mai poate fi folosită drept scuză pentru dez­interesul sau pentru interpretarea eronată a anilor 1948-1989, cu tot ceea ce au însemnat ei pentru istoria românească. Datorită situaţiei care, prin forţa lucrurilor, împărţea lumea românească a supravieţuitorilor comunismului în privilegiaţi şi victime ale sistemului, prima prioritate era luarea unei distanţe faţă de vechea ordine. Lucrul acesta, simplu în principiu, s-a dovedit un obstacol de netrecut în durata istorică. Cei instalaţi de mecanismele vizibile şi invizibile ale revoluţiei la cîrma ţării s-au dovedit a fi, după o coloratură mai vivace la început, activiştii din linia secundară a Partidului Comunist. Pentru aceştia, Ion Iliescu a fost exponentul prin excelenţă, iar lupta guvernărilor lui de pînă în 1996 a fost aceea de a menţine, pe de o parte, România în limitele unui comunism monopartinic cu faţă umană, ale unei perestroika – fără transparenţă (glastnost) –, iar pe de altă parte, de a asigura cadrul legislativ necesar transferului treptat de avuţie pe seama unei formule de capitalism răsăritean care s-a lăsat descifrată ca un capitalism de partid şi de stat, adică unul ce-i privilegia economic şi politic pe aceiași foşti privilegiaţi din sistemul comunist. Bătăliile – la propriu – de stradă, împreună cu formele lor cele mai sinistre, descin