Pervertirea institutiilor statului in cadrul si prin actiunea regimului neo-cezarist basescian a adus, iata, Romania in mijlocul une drame paralizante: conflictul intre statul de drept (reprezentat in actualul act al piesei de CCR) si democratie (reprezentata de Parlament). La prima vedere, respectul pentru suprematia legii impune Parlamentului sa ia nota fara cracnire de decizia CCR referitoare la referendumul asupra demiterii Presedintelui Republicii si sa ii asigure aplicarea intocmai. Pe de alta parte, respectul pentru vointa liber exprimata a poporului si regula democratica a majoritatii in luarea deciziilor, ii cere sa nu permita restaurarea Presedintelui-suspendat, dand astfel curs ordinului primit de la 7,5 milioane de cetateni, respectiv 87,7% dintre votanti, adica, in cel mai rau caz, aprox 40% din electorat.
Daca puterile statului ar fi fost complet separate, asa cum recomanda Montesquieu in secolul al XVIII-lea, legislativul ar fi fost liber acum sa isi faca treaba fara sa se impiedice de puterea judecatoreasca. Intre timp lucrurile s-au complicat, insa, intrucat separatia puterilor nu mai este absoluta (asa cum pare a mai crede doar Consiliul Suprem al Magistraturii), acestea limitandu-se si controlandu-se reciporc. Ca sa nu mai vorbim ca in statul secolului al XXI-lea au aparut, ca efect al necesitatii, institutii hibride sau sui generis precum CCR, care, in ciuda aparentelor, nu apartine puterii judecatoresti, sau precum Presedintele statului care mediaza intre puteri (cel putin asa i-o cere Constitutia) fara sa fie parte a vreuneia din ele.
Asemenea nuante si limitari nu pot transforma, totusi, Parlamentul ca reprezentant politic suprem al cetatenilor, ales de acestia prin vot universal si direct, intr-un actor pasiv sau secundar atunci cand in joc sunt decizii esentiale pentru natiune. Chiar si Montesquieu vorbea „despre spiritul legil
