S-a vorbit mult, în primele două decenii de după 1989, de recuperă ri, de restanţele criticii (ca să reiau lapidara sintagmă a lui Eugen Negrici), dar realitatea este că abia în anii din urmă am început cu adevărat să recuperăm ceea ce a fost interzis sau ocultat, din motive politice, în perioada comunistă.

Pentru că primii ani de democraţie au fost, de fapt, dominaţi de pamflete şi de incriminări. De-abia azi bate ora marilor ediţii critice şi a reintegrării în circuitul filologic firesc a textelor pierdute sau confiscate. Ediţii critice sau ştiinţifice, ca acelea dedicate operelor lui N. Steinhardt, C. Stere sau avangardiştilor, ne obligă să ne reconfigurăm canonul istoric cu care operăm.

Acestora li se adaugă, într-un demers neostentativ, dar excelent realizat – şi foarte bine primit de critică şi de public –, seria de autor Dinu Pillat de la Humanitas. Dacă Aşteptând ceasul de apoi (2010), primul ei volum, a fost o revelaţie, cel de-al doilea, Tinereţe ciudată şi alte scrieri (2011) şi, mai ales, cel de-al treilea, Spectacolul rezonanţei, au întărit convingerea că nu ne aflăm în faţa unei recuperări sentimentale, nici a unei ediţii de serviciu. Imaginea critică a lui Dinu Pillat s-a modificat, cred, substanţial, în urma ei. În locul unui „marginal interesant”, chinuit, mai întâi, de supliciul de a purta un nume ilustru, într-o epocă troglodită, apoi de o sănătate care i-a retezat prea devreme zborul, ediţia îngrijită de Monica Pillat şi George Ardeleanu ne-a oferit un Dinu Pillat – creator major. Nu numai statutul scriitorului s-a schimbat, de la o speranţă frântă de destin la o certitudine. Însăşi valutarea lui s-a schimbat, opera sa – critică, prozastică şi confesivă – revenind postum în prim-plan. E limpede că avem, din fericire, doi Pillat în literatura română: pe Ion Pillat, cel mai important poet tradiţionalist modern, şi pe Dinu Pillat, cr