Nu voi scrie acum despre o carte, cum fac de obicei în spaţiul acestei rubrici de „lecturi libere”, ci despre cineva care, în urmă cu foarte mulţi ani, m-a îndemnat (şi îndrumat) să scriu despre cărţi. Despre Sami Damian va fi vorba, redactor pe atunci la „Gazeta literară” unde eu, încă student, aveam să debutez cu nişte recenzioare.
El mi-a ales subiectele, cărţile despre care să scriu. Am scris cum m-am priceput. A citit ce scrisesem, a făcut câteva îndreptări, şi m-a publicat, producându-mi o mare bucurie. Dar am mai evocat împrejurările în care am debutat în „Gazetă” şi nu are rost să repet ce am mai spus. Am avut norocul să-l întâlnesc acolo pe S. Damian, criticul ultraavizat în ce privea literatura momentului, omul plin de bunăvoinţă şi de tact, prevenitor, generos dar şi exigent.
Un mic text discret dintr-un număr trecut al României literare mi-a dat de veste că Sami Damian a murit. Erau amintite acolo câteva elemente de biografie, se menţiona stabilirea lui Damian în Germania, la Heidelberg, în 1974, erau enumerate cărţile pe care le-a scris şi, la urmă, era exprimat regretul pentru „pierderea dureroasă” pe care critica noastră a suferit-o. Nimic mai adevărat, dar asemenea enunţuri nu sunt totuşi convenţionale, nu sunt prea reci? Mie aşa mi se par. Aşa mi s-au părut, oricum, în cazul de faţă. Poate şi altora li s-au părut la fel, dar nu suntem mulţi, din păcate. Suntem tot mai puţini cei care l-au cunoscut ei înşişi pe S. Damian, care au făcut parte din aceeaşi lume literară cu el, astăzi ca şi apusă. E drept că el plecase din ţară de mult, dar a revenit adesea, mai cu seamă după 1989, i-au apărut aici o mulţime de cărţi, a participat la discuţii, s-a angajat în polemici, prezent deseori în România literară, în „22” şi în alte publicaţii. Aşa este, dar toate acestea au trecut, uitarea e mai puternică şi de la sine înţeleasă.
Primele man
