Trebuie să ai pasiune autentică de bibliotecar, să nu îţi fie teamă de acarienii care pot fi letali, pentru a reconstitui, într-o imersiune de arhivist ocazional, destinul unui om remarcabil înzestrat, Johann Gorgias, venit, ca trimis austriac, în Nordul Moldovei, destul cât să prindă campaniile napoleoniene, meandrele Eteriei şi schimbările ulterioare dintr-o zonă neomogenă (pentru a nu zice convulsivă) a Europei. Cel căruia îi place „să şoricărească” prin „terfeloage”, cum singur spune, anume George Dorn, alter-ego al autorului, trăitor în România contemporană, are doi prieteni, egalmente amatori de forări, mai mult sau mai puţin speculative, în trecutul urbei lor, dacă discuţiile se poartă în jurul unor repetate rânduri de votcă. Edificat, ca pact narativ, pe două paliere cronologice, fără suspin paseist după Turnul Babel, care era atunci ceea ce se numeşte, în ficţiune, Oraşul, romanul mizează, aproape integral, pe resursele imaginative ale povestitorului, al cărui musafir devine, în apartamentul rece, instalat într-un fotoliu, însuşi spectrul alogenului care lăsase urme durabile în moravurile locului. Stocul de date – recognoscibil până la detalii asimilabile, azi, aspectelor numite de Fernand Braudel structurile cotidianului – ni se precizează de către pasionatul, aproape posedatul răscolitor de vechi documente, poate să incite într-un mod paradoxal, vivificând, adică, dosare de existenţă necunoscute vulgului, şi oricum, nerespectabile în ochii lui, fixaţi în prezentul sinonim cu a trăi neresponsabil, dar profitabil. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, când Gorgias, în calitate de spiţer, însă cu misiune diplomatică secretă încredinţată de Casa de Habsburg, oricum înalt mason, soseşte în Oraş, zona era dominată, după înscrisurile împăratului, de „venetici” care „obişnuiau să cumpere ţăranului puiul din ou, mierea din floare şi mielul din pântecele oii cu