Sâmionu', omul cu blană
Îl chema Sâmionu' a Ilenii a lu' Marica şi lumea zicea despre el că se face lup. Pur şi simplu. Acum vreo cincizeci de ani, încă mai putea fi văzut coborând în sat de prin munţi. Un om sălbatic, misterios. Avea pe lume doar o mamă foarte săracă, pe care-o mai ajuta la muncă, la bordeiul ei. În rest, trăia numai afară, prin păduri. Dormea sub cerul liber, chiar şi iernile. Pleca singur. Dispărea luni de zile. Nu vorbea cu oamenii. Nimeni nu-i mai ştia vârsta. Greu îi puteai ghici anii, sub pletele şi barba cea lungă, care-i acopereau chipul, căci... trupul i-a fost mereu ca de fecior - vânjos, alb, nestricat, cu o agerime în mişcări extraordinară. N-a avut niciodată buletin, aşadar nu i se ştia data naşterii, nici de când locuia prin părţile cetăţii Ardeului de când lumea: Sâmionu', ultimul om-lup din munţii Metaliferi.
Tot aşa l-a cunoscut şi un om numit Aron, care trăieşte şi astăzi acolo, în satul de pe piscuri. Se uita la el şi nu putea zice dacă-i tânăr sau bătrân. O făptură stranie, ce apărea rar printre săteni; cobora din păduri ducând în spate câte-o "rudă” imensă de lemne, încă pe-atât cât el de înaltă, pe care n-ar fi putut-o căra nici trei bărbaţi la un loc. El o ducea fără să icnească, însă cu o anume tristeţe în mers, parcă. Cobora încet, foarte încet. Împovărat, dar fără să se oprească deloc, fără să facă nici un popas ca să-şi tragă sufletul. Nu lăsa "ruda” jos niciodată. Aşa trecea pe uliţă, printre case. Ca un om abătut. Mergea să îi ducă lemne mamei sale sărace...
Acest Aron Truţă are azi 76 de ani şi i-a fost vecin. Pe când era copil, l-a văzut o dată dezbrăcat pe Sâmionu', pe marginea unei ape. Trecea întâmplător pe acolo, pe-o cărare înaltă. L-a zărit printre crengile pomilor pădurii: "Nu era mai 'nalt decât îs eu acuma, da' era înc-o dată de gros. Solid, pogan, ravăn. Şi făcea baie
