Zbigniew
Am luat-o pentru titlul ei: Ajutor! Mă numesc Zbigniew. Tot un Pierde- Ţară şi el, mi-am zis, dar răsfoind cartea am văzut că nu era chiar aşa: Zbigniew s-a născut aici. Dar cum să te cheme Zbigniew într-o ţară în care sunetul „z” se pronunţă „s”? Iar dacă numele de familie începe, colac peste pupăză, cu o infamă silabă, care aici înseamnă un „ceva” inavuabil... Cum se va descurca învăţătoarea când va striga catalogul? Bâlbâiala „sss... ssbi... sbig..., mai treacă-meargă, dar mai departe? Va avea prezenţa de spirit să sară peste...? Să păşeşti în clasa I cu astfel de angoase...
Apoi, pubertatea, adolescenţa, nevoia imperioasă de a fi acceptat, de a fi „la fel ca ei”, de a te amesteca „cu ei”, ca un strop de cerneală picat întrun pahar cu apă, dar fără să coloreze apa. O cerneală „simpatică”? Imposibil! Şi Zbigniew începe să fure bomboane din magazine ca să-şi îndulcească colegii, apoi devine băiat „de băieţi”, îşi face loc cu coatele, cu pumnii, cu înjurătura, cu umorul. Lung e drumul spre o altă ţară. Mergi, mergi şi nu ştii nicicând, nici dacă ajungi. Ştiu doar că pentru a doua generaţie de imigranţi desţărarea, integrarea, identificarea, pot fi uneori la fel de dificile ca şi pentru prima generaţie.
O ştiu din proprie experienţă, fiul meu, Zbigniew!
Merele
Merele sunt roşii, de un roşu aprins, ca în Pomul Cunoaşterii, pictat de Lucas Cranach, pomul sub care Adam şi Eva se mai întreabă încă dacă să primească sau nu darul Şarpelui. Prin grădinile din cartier frunzele au căzut, dar merele au mai rămas prinse de crengi sfidând frigul, vântul şi ploaia şi profitând de faptul că nimeni nu le culege. Dar în cele din urmă merele cad. Şi nimeni nu le strânge! O fi un obicei al locului, o tradiţie nutrită de cine ştie ce mit străvechi? E, poate, o nevoie de frumos, de culoare încă vie în peisajul din
