- Cultural - nr. 164 / 24 August, 2012 Lucoare, luciu, lux (1) Lucoare, lucori, s.f. (Inv. si arh.) Lumina; lucire; stralucire – Lat. lucor – oris. "Ai tocmit si luna sa creasca, sa scaza,/Sa-si ia de la soare lucoare (s.n.) si raza”. (Dosoftei) Din acelasi camp semantic sunt folosite in Psalmul al optulea cuvintele luminate ("stele luminate”), lucesc (… lucesc pre (pe) noapte) si luciu (Preste – n.n. – forma arhaica a prepozitiei peste) luciu de genune. Dorinta marturisita a mitropolitului Dosoftei exprimata in Psaltirea in versuri (1673) este de a aduce si de a pastra in sufletul credinciosilor lucoarea (lucor-oris) Divinitatii. In context lingvistic, dar si poetic, cuvintele luciu, a luci, luminate, creeaza aura, stralucirea si nimbul Fauritorului Cerului si al Pamantului. Intr-o sinestezie ce anticipeaza arta poetica romaneasca, mesajului comunicat prin lexeme i se adauga cu maiestrie culoarea dominanta de claritate, limpezime si seninatate. Sfaturile Psaltirii lui Dosoftei ne-au calauzit mai bine de trei secole, in rugaciune si in evlavie. Luciu, -ie (I), lucii, adj (II) luciuri, s.n. I (Despre obiecte) care rasfrang razele de lumina, care luceste (1) lucitor, lucios. (2). Cu lustru, lustruit. "Si daca norii desi se duc/De iese-n luciu luna/E ca aminte sa-mi aduc/De tine-ntotdeauna” (M. Eminescu). Sensul subst. luciu (precedat de prepozitie) este de: suprafata stralucitoare a unor obiecte care rasfrang razele de lumina. Din vb. luci, format prin derivare regresiva. Dintr-o alta opera eminesciana de valoare exceptionala, am selectat versurile: "S-a-mbracat in zale lucii (s.n.) cavalerii de la Malta…”, in care cuvantul subliniat se defineste prin particularitati semantice si morfologice, ca adjectiv. In construirea imaginii vizuale, epitetul cumuleaza o diversitate de valori sugerand bogatia, caracterul dominator, aroganta pe de o parte, in contrast cu saracia,