Întrebarea poetică şi doar pe jumătate retorică pe care şi-o puneau Villon şi medievalii, inspiraţi de fatalismul Ecleziastului, mi-a revenit în minte zilele trecute, răsfoind presa anilor 1990.
E vorba, evident, de presa scrisă, cum va fi numită după explozia televiziunii, care s-a petrecut la noi pe la mijlocul deceniului cu pricina.
Unde sunt jurnaliştii de altădată?, m-am întrebat, aceia care ne umpleau viaţa cu informaţiile, comentariile, polemicile, insultele şi calomniile lor. Înaintaşi, cum ar veni, ai jurnaliştilor din ceea ce astăzi se cheamă mass-media. Cu 20 de ani în urmă, un jurnalist era un om care scrie, în prezent, el e tot mai des un om care vorbeşte. Aceasta fiind o deosebire destul de importantă, asemănările nu lipsesc într-o meserie care şi-a schimbat părul, nu şi năravul.
Vreţi să ştiţi ce m-a frapat în presa scrisă din anii 1990? Ceea ce mă frapează astăzi în mass-media: limbajul. O bună parte a presei de ieri şi de azi aparţine mahalalei lingvistice. Aşa se explică de ce m-am întrebat ce s-a ales de jurnaliştii de altădată care au făcut, cei dintâi, după 1989, din scrisul sau din vorba publică o mahala.
Ziariştii şi golanii de la universitate
Unde o fi Ioan Popa, despre care nu auzisem în primăvara lui 1990, şi nu ştiu nici acum cine a fost, şi care s-a „bucurat" că preşedintele României i-a făcut golani pe pieţarii de la Universitate, în loc să-i facă porci sau câini turbaţi? Cum ar fi meritat, se înţelege.
Dar celălalt redactor al aceluiaşi ziar, „Dimineaţa", care îşi intitula cu duioşie un articol „Malformaţia Anei Blandiana", iar pe „madam Doina Cornea" o socotea „mânată de interese cu conotaţii etnice", asta probabil fiindcă, după soţ, o chema Juhasz. Fie-i uitat numele ziaristului! Al Doinei Cornea şi al Anei Blandiana s-au dovedit, ele, de neuitat. Cine mai ştie cine a fost A
