Alan Greenspan, fostul şef al FED-ului, a făcut o mărturisire cu mare ecou la audierile din congresul american, în octombrie 2008, privind criza financiară: că această criză i-a sfărâmat credinţa de o viaţă în infailibilitatea pieţelor. În acelaşi registru de declaraţii memorabile este de pus o declaraţie a lui Sanford Weill, fostul CEO al Cittigroup; el s-a alăturat celor ce apreciază că renunţarea la legislaţia Glass Steagal în 1999 a fost o eroare (nota bene: acea legislaţie, ce separă investment banking de retail, activitate bancară obişnuită, fusese introdusă în SUA după Marea Depresiune).

Sandy Weill este unul dintre artizanii marilor grupuri (conglomeratelor), care au accentuat riscuri sistemice în contextul integrării pieţelor financiare. Riscurile sistemice se cuvine să fie văzute nu numai prin prisma efectelor de contaminare, de transmitere în reţeaua vastă a pieţelor financiare; ele obligă şi la scrutarea mecanismelor prudenţiale interne ale băncilor. Complexitatea, ca trăsătură a pieţelor financiare "adânci" priveşte şi ce se întâmplă în interiorul băncilor, cum îşi pot ele administra riscurile -adică prudenţialitatea internă. Scandalul Kerviel la o mare bancă din Franţa, alte evenimente similare au arătat carenţe de fond în activitatea de conformare (compliance) la nivelul băncilor şi, ceea ce contează nu mai puţin, neînţelegerea de către managementul superior a gamei de riscuri produse de jucători (traderi). Nu numai că a apărut o deconectare între ce pricep executivii de vârf privind riscurile implicate de operaţiuni de trading, ci şi amplificarea pericolelor, în condiţiile în care această activitate a ajuns să furnizeze grosul câştigurilor. Scandalul Libor arată conivenţe ce merg până la bănci centrale.

Pierderile de miliarde de dolari înregistrate la biroul de trading de la Londra al JP Morgan, revelate în această vară, au produs rumoa