Parcurgând zilele trecute articolele şi prozele despre fenomenul S. F. românesc şi speranţele legate de el, pregătite la revista „Orizont”, am rămas surprins de lipsa de impact public a acestui gen eminamente popular.
Tocmai acum, când prin mijloacele puse la dispoziţie de internet te-ai fi aşteptat la o veritabilă explozie, constaţi că S. F.-ul românesc continuă să fie o activitate de nişă. Există, dacă nu mă înşel, doar câteva site-uri operaţionale, iar revistele pot fi numărate pe degetele de la o mână. Între ele, „Helion”-ul lui Cornel Secu face figură de publicaţie legendară. Lipsesc, de asemenea, programele limpede articulate, dezbaterile despre direcţiile de acţiune. Şi, mai ales, lipseşte masa critică a autorilor şi publicaţiilor. Spun aceste lucruri şi cu gândul la ceea ce ştiu despre un gen înrudit, literatura poliţistă, pe marginea căreia m-am documentat pe când scriam cartea despre detectivul Marlowe. Ivirea acestuia a fost posibilă datorită existenţei unui extraordinar de bogat pat germinativ, a unei vaste reţele de autori, publicaţii şi cărţi.
În epoca de glorie, existau în Statele Unite peste două sute de reviste pulp, dintre care un sfert se specializaseră în hard-boiled. „Black Mask” ajunsese, la începutul anilor ’30, la un tiraj de peste o sută de mii de exemplare, devenind port-drapelul unei literaturi în care personajul era, obligatoriu, un tough guy, simbolul masculinizării unei întregi societăţi. Detectivul nu e doar un erou, ci şi un element de definire a profilului lumii ce-l avea drept model pe omul de acţiune, în variatele sale ipostaze, de la ofiţer de poliţie la soldat şi aviator. Ca o ironie a sorţii, nu arareori aceste cărţi erau produse de femei. Dar important era că „zona scrierilor hardboiled crease o comunitate imaginară pur masculină, care-i cuprindea atât pe scriitori şi cititori, cât şi pe protagoniştii eminamente
