Poate ar fi bine să nu fim repede vărsători de sînge, să nu împărţim lumea, iarăşi, în „intelectuali“ şi „cocalari“. Ar fi bine să nu descoperim cum noi înşine, intelectuali, avem tendinţa, de explicat la un moment dat, de a trece de partea celor din urmă din teribilism. Dar nu e aici numai teribilism. Atunci cînd termenul de intelectual li se aplică pînă la saţietate doar unora, pe care nu-i simţi că te reprezintă, e normal să păşeşti dincolo şi, asemenea unui coleg de generaţie, intelectual el însuşi, să ai în proiect „cocalar wannabe“. Aş vrea să discut în acest text două probleme: relaţia dintre cultura de masă şi televiziune, în România, iar apoi ideea de alternativă la programele comerciale ale televizinilor private.I Din 1958, de cînd apare televiziunea în România, problema culturii de masă a fost mereu lăsată la întîmplare. A existat mereu un dispreţ al intelectualilor, al autorităţilor faţă de ea, la care s-a răspuns, adesea, cu violenţă, uneori fizică (în 1990). Războiul continuă: intelectualii urăsc manelele, iar mane­liştii, pe intelectuali. În anii ’60-’70, televiziunea n-a fost la noi o interfaţă a culturii de masă din România, ci o purtătoare a unei culturi de masă urbane importate din Occident. Ceea ce se cînta la Cerbul de Aur era o muzică mult mai elaborată decît ceea ce înseamnă în mod comun muzică pop. Era o muzică pentru „hipsterii“ vremii. Era ceva cool. Celălalt versant al culturii de masă nu se vedea pe sticlă. Muzica rock a fost puţin difuzată, mai tîrziu, în anii ’70-’80. Erau mai multe emisiuni de jazz decît de rock, iar trupele rock populare aveau acces limitat. Apoi, la mijlocul anilor ’80, cînd se mai vedeau pe ecran doar ameţelile de la Mamaia, cînd la concertele cu Angela şi Corina din marile oraşe venea Miliţia călare, muncitorii ascultau Azur şi Generic. O miniindustrie de muzică cu adevărat „populară“ se dezvolta fără nici o m