Modelul tradiţional de privatizare prin care se vând pachete majoritare sau minoritare de acţiuni la diverse întreprinderi de stat este depăşit. Tot mai multe ţări operează fonduri suverane de investiţii, care investesc atât în companii de stat, cât şi în companii listate la diverse burse. Astfel statul poate obţine ambele beneficii principale care reies în urma unei privatizări – transfer de cunoştinţe şi bani mai mulţi la buget, fără a renunţa la statutul de proprietar.
Articol din ediția nr. 29 a FP România (iulie/august 2012), din 20 iulie la toate standurile de presă.
Din orice unghi aş încerca să analizez privatizările din România, ajung la acelaşi numitor comun: percepţia generalizată de corupţie, incompetenţă, ineficienţă şi controversă. Sunt, evident, şi exemple de succes, privatizarea Dacia fiind un exemplu clar, însă par prea puţine pentru a contracara percepţia în general negativă asociată cu procesul de privatizare de la noi.
Aşadar, având în vedere „succesul” privatizărilor din trecut, în ce măsură este privatizarea activelor care au mai rămas o soluţie viabilă pentru eficientizarea acestora şi pentru creşterea veniturilor bugetare?
Modelul tradiţional de privatizare prin care se vând pachete majoritare sau minoritare de acţiuni la diverse întreprinderi de stat este depăşit. La apogeul popularităţii acestui model - în anii ‘90, când Consensul de la Washington era în vogă, acceptat şi promovat de către majoritatea economiştilor de prestigiu -, România ar fi putut câştiga foarte mult din diversele privatizări. Dacă fiecare privatizare importantă ar fi fost implementată precum privatizarea Dacia, iar veniturile obţinute din aceste privatizări erau investite în domenii care ar fi trebuit să fie prioritare - ca educaţie, sănătate, infrastructură -, România ar fi arătat cu totul altfel astăzi. Am pierdut trenul respectiv