Am întâlnit-o de nenumărate ori în ultimele două decenii. Şi, de fiecare dată, am fost uimită să constat că mă aflu în faţa unui miracol biologic; unul foarte rar, care ţine atât de înfăţişare cât şi de suflet: sculptoriţa Elena Surdu-Stănescu întinereşte aproape inexplicabil. Misterul se dezvăluie, treptat, când te afli în preajma lucrările sale, când îi cunoşti deja sentimentele, când îi intuieşti clocotul de viaţă numit bucurie şi energia prin care îşi adună ferm şi discret roadele pasiunii pentru munca sa. Atunci te potopesc întrebări la care nu te-ai fi gândit în alte împrejurări: Ce poate fi sculptorul într-o lume care nu-i stabileşte hotare? Care nu-i impune tipare şi nu-i îngrădeşte drumurile? Care nu-i striveşte aspiraţiile, visurile şi, mai ales, confesiunile?

Ample poeme despre armonia chipului şi sufletului omenesc, lucrările Elenei Stănescu vorbesc despre fericirea sa de a face o reverenţă zilei şi despre bucuria de a trăi din darurile fără sfârşit ale naturii, pentru a le dărui, la rându-i, oamenilor. Sunt mărturisiri cioplite în piatră sau turnate în bronz, scrise distinct în trupul materiei care face corp comun cu poetica formelor, fie că se referă la torsuri înveşmântate în straie de lumină, metafore plastice delicat sugerate, fie că povestesc despre graţia uniunii prin iubire, esenţa vieţii şi a universului tema constantă din seria "Cupluri", despre frumuseţea trupului uman, ca în ciclul de lucrări "Torsuri", sau preamăresc semnificaţiile prieteniei, purităţii şi tăcerii expresive ce se revasă din adâncul firii umane în oglinzile sufletului: ochii uimiţi, larg deschişi spre minunile vieţii. Iată o artistă fericită, într-o lume unică, pe care singură şi-a creat-o, cea a sculpturilor sale, din dorinţa de a avea mereu alături picătura de iubire a marii lumi în care trăim: aşa o văd astăzi pe Elena Stănescu, Didi, cum o alintă colegii de brea