Concepţia populară despre omul leneş este exprimată cel mai bine de Ion Creangă în povestirea cunoscută. E o concepţie pragmatică: spre deosebire de omul harnic, acela care face treabă, omul leneş nu face nimic. Nici măcar să mestece posmagii nu vrea.
E un fel de nătăfleaţă care aşteaptă să-i cadă în gură para mălăiaţă. E convins că dacă munca ar fi bună la ceva, ar fi luat-o boierii. În concepţia ţărănească, lenea e conotată exclusiv negativ. Leneşul nu e bun decât de spânzurătoare.
Există şi o altă concepţie despre lene. Tot una de clasă. În literatură a intrat sub numele unui personaj din romanul rusesc, şi anume Oblomov. A devenit un substantiv comun, oblomovism, tot aşa de celebru precum donquişotism sau bovarism. Oblomov e un nobil dintr-o gubernie îndepărtată a Rusiei secolului XIX, care îşi petrece viaţa nefăcând nimic. Lenea lui nu e înnăscută ca a săracului din Creangă, altfel spus, nu e o incapacitate, un handicap care nu poate fi depăşit nici sub ameninţarea pieirii. Oblomov nu munceşte fiindcă nu are nevoie. El e bogat şi stătut. A învăţat să se complacă în a nu se da jos din pat întreaga zi. Pericolul de a-şi vedea risipită averea de care nu se ocupă îl lasă nepăsător. S-a deprins dintotdeauna să nu mişte un deget pentru nimic în lume, încât aproape a uitat la ce sunt bune mâinile. Această a doua concepţie despre lene pretinde o stare materială solidă ori măcar iluzia ei. O descoperim nu doar în romanul lui Goncearov, dar şi (mai ales iluzia) în piesele de teatru ale lui Cehov sau în povestirile lui Turgheniev. Lenea nobilă e conotată pozitiv. Numai oamenii sărmani muncesc. Sau ariviştii de felul lui Cicikov, care cumpără suflete moarte. Nobilii vegetează. În cel mai bun caz, merg la vânătoare sau petrec. Munca li se pare josnică, iar oamenii harnici, demni de dispreţ.
Cu aceasta n-am spus totul despre lene, în care ţăranii văd un
