Nu ştiu ce te intrigă pe tine fără pauze pe lumea asta, dar eu am o colecţie. Nu mare, dar constantă. Puţine lucruri i s-au adăugat în timp, că n-o ţin ferecată. Deşi pare ciudat, compar colecţia asta cu grupul meu de prieteni, constant şi el. Sigur, ceva mişcări se mai produc din când în când, că doar suntem vii, nu? De data asta mă gândeam să vă spun cât de tare mă intrigă pe mine definiţiile. Sunt unele dintre jucăriile mele preferate. Nu pot să nu le desfac în bucăţele, să nu le rearanjez şi să nu observ, aproape de fiecare dată, că nu se mai aşază defel în configuraţia iniţială. Cred că definiţiile nu mă iubesc şi, oricât m-ar durea asta, sunt obligată s-o accept.
Bunăoară, romantic. O minunăţie de cuvânt. N-o să vă reproduc ce spune dicţionarul explicativ, ci o să vă rog să despuiem acest cuvânt de toate hainele lui grele sau de văluri, să vedem dacă-i stă bine nud şi, poate, dar nu e musai, să-i facem izmană nouă. Şi suman. Fiindcă noi vorbim despre romantismul românesc sau, cel puţin, aşa ar trebui, că doară nu suntem vreun impex. Ştiu că nu e neaoşism, însă l-am putea noi face, dacă vreo trebuinţă ori dorinţă avem.
Cordul nostru cel de toate zilele e primul care-a căzut la patul romantismului edulcorat. Mda, expresia asta poate fi şi pleonastică, dar îi putem da o şansă prin ceva niveluri de intensitate. Eu i-o dau. E plină imageria iudeo-creştină de infarcte miocardice, aşa că nici nu cred că merită să le acordăm mai mult interes. E drept că de cele mai multe ori ele sunt reprezentate prin acţiuni belicoase, cu săgeţi stilizate şi efecte stacojii, dar mă gândesc serios că asta ar fi putut să ducă la desensibilizarea noastră cronică, aproape insanguă. Destul despre asta.
Mie, mai degrabă, mi se par mişcătoare de suflet cuvinte precum măcăleandru, must şi mătrăgună. Romantice, carevasăzică. Sigur, fiecare cu sensibilităţile lui. Nu suntem
