Ceea ce aţi citit în ultimele mele patru articole de la această rubrică a fost scris cu o zi înainte să plec, ca în fiecare an, în Deltă. Desigur, la pescuit. Anul trecut, pe vremea asta, transmiteam telefonic un fel de Jurnal de Deltă, în care cei care l-au citit integral mi-au spus ulterior că am exagerat (nu, nu în privinţa capturilor, asta se petrece în primii ani de pescuit, nu după ce ai împlinit mai bine de juma’ de secol cu băţul în mână) în ceea ce priveşte starea drumului dintre Tulcea şi Pardina, frecuşul cu permisele necesare, obligaţia de a campa numai în locurile indicate la sediul Rezervaţiei, şi multe altele. Despre amintitul drum n-au mai fost comentarii după ce PRO TV a realizat prin aprilie, anul acesta, un reportaj în care se vedea tot dezastrul şi cum s-au evaporat 7 milioane de euro, bani europeni prăduiţi acolo. Ei bine, la un an distanţă, pot spune că lucrurile s-au schimbat radical. Nu, n-a reparat nimeni panarama de drum cu milioane de gropi, ci s-a redeschis circulaţia pe digul de pământ, închisă după darea în folosinţă a cataclismului! Aşa că ne-am hurdicat infinit mai puţin, iar drumul a durat o oră în loc de aproape trei. Cât priveşte pescuitul, e cam ca în fotbalul românesc: în general nu se înscrie decât întâmplător, iar atunci când e totuşi gol, e unul spectaculos (ce aţi zice de o... cegă!?, e drept că mică, dar cegă, din care mai prinsesem una, tot la râmă neagră, „şerpească”, în 1969, că ăstea-s întâmplări atât de rare încât ţi le aminteşti toată viaţa). La fotbal se zice că „n-a intrat în aţe / plasă”, şi să ştiţi că aşa era şi acolo anul acesta: nu intra nimic nici în plasele pescarilor (ăia cinstiţi, profesionişti, nu braconierii cu monofilamente), astfel încât nici măcar de cumpărat nu s-a putut găsi peşte. Permise? Da: de pescuit, de acces în Rezervaţia Biosferei, de pescuit de graniţă. Iar când te aşezi acolo, mai vine o