S-a scris mult despre aceste lucruri, dar niciodată "prea destul". În 1959, când ministrul de Interne al Republicii Populare Romîne (nume purtat de România între 1947-1965), general-colonelul Alexandru Drăghici dădea decretul său de adâncă suferinţă pentru mânăstirile din ţară, Patriarhia Otodoxă se găsea, de necrezut, într-un moment bun al existenţei de trezeci şi ceva de ani. Într-un timp scurt de înflorire, România monarhică şi creştină reuşise, până la abdicarea regelui Mihai I (dar puţin şi după aceea), să ordoneze şi să profite de un patrimoniu excepţional.
Aşa cum arată datele Securităţii - instituţia cea mai interesată să facă un inventar complet şi riguros al celor ce urmau a fi spoliate - România avea, la începutul deceniului cinci, cu toată pierderea mânăstirilor basarabene (din 100, în 1943, mai rămăsese doar una deschisă), 206 aşezări monahale ortodoxe, cu 5504 călugări şi călugăriţe. Averile mânăstirilor şi schiturilor cuprindeau 18 mii de hectare de terenuri agricole şi 21 de mii de hectare de pădure, animale, două tipografii (Neamţ şi Cernica), 64 de manufacturi. Mânăstirile primeau subvenţii de la stat pentru salariile a 900 de preoţi, diaconi şi civili, iar peste 3000 de nevoiaşi beneficiau de ajutor material de la stat, prin intermediul bisericii. Un noroc pentru Patriarhia Română din primii ani de comunism se spune că a fost Preafericitul Iustinian Marina. El a reuşit să organizeze atât de bine monahismul, încât regimul a trebuit să facă uz de mijloace josnice ca să compromită biserica prin acuzaţii de imoralitate, inventând diversiuni politice sau argumentând că monahismul este periculos pentru regim. "În acest sens, scrie într-un volum de amintiri episcopul Gherasim Putneanul, securiştii au făcut note informative, blamând pe cei mai buni monahi, aducându-le acuzaţia că sunt legionari sau partizani ai unor ideologii destabilizatoare."
