A fost un principiu sănătos și puternic în anii '50. El i-a înfricoșat pe români, dar a clădit și o țară plină de fabrici. Industrie în trei schimburi, stațiuni de fortificare a sănătății și închisori. Fără biserici.

România avea muncitori, țărani și intelectuali, atunci. Firește, intelectuali mai mulți decât acum. Activiștii, grație Lui, coordonau. Clasa politică, sus, în vârf, conectată la mari pulsiuni, elimina fără cruțare orice deficiență. Orice slăbiciune. Nu știa că astfel dezumaniza tot. Știa sigur, însă, că înălța comunismul, cu al lui sistem, în care fiecare element, nu om al muncii, se lupta pe viață și pe moarte cu alt element. Opus lui. Omul muncii, jos, era ascultător. Cu totul potrivit numelui său nou. Nu avea opinii sau gânduri hrănitoare pentru sistem, construit din dogme și principii. Cuvintele tari, de beton, de oțel. Nu avea cuvintele necesare să vorbească despre principiile superioare ale omului politic.

Acolo, în această cetate ideală, plină ba de ură, sus, ba de fericire, jos, toate în compoziție cât mai pure, au trăit și un fel de oameni de cultură, intelectuali, jurnaliști, care și-au umplut mințile și simțirea cu aceste realități tari. Utopii pure. Descriptori pe veci ai principiului „Pe viață și pe moarte" au rămas. Rămășițele acestui Principiu se văd peste tot și acum. În ziarele noilor și marilor îmbogățiți, în Piața Universității, în Parlament, în Consilii Superioare ale Magistraturii. Și ne contaminează atomic, subtil. Pulsiunile lui ne umplu neuronii. De exemplu, seara, maximum, la televizor. Toxinele, de altfel, circulă călare pe grăsimi, zaharuri sau acid sulfuric. Aduse din Occident, la pachet, în marile magazine.

Ca să scap de El, am plecat la mare câteva zile. Cenușa Lui, în București, se îngroșa zilnic. A doua zi, în Gara de Nord, lume multă în care pot să mă cufund cu plăcere. Trenul vine cu întârzie